Incidentul Galamaz riscă să provoace fracturi mai mari decît cele ale zigomatului. Demisia autorităţii ar putea ridica într-o bună zi statul în furci

Ne revoltăm. E bine. Apoi uităm. E bine. Ca mai tîrziu să ne revoltăm. Din nou. E bine. Şi foarte limpede. Cazul “drogatului” de la Ploieşti e o perfectă încapsulare a tendinţei sinucigaşe a societăţii noastre. Pur şi simplu am depus armele. Poate că nu direct, dar suportînd veşnic cohortele de incompetenţi cărora le încredinţăm spaţiul fragil dintre o duminică paşnică şi o posibilă moarte violentă. Acum a fost Galamaz. Mîine e cetăţeanul spulberat de vreun şmecher cu maşină bavareză care depăşeşte tramvaiul pe contrasens şi, trezindu-se nas în nas cu o maşină a poliţiei, tot ce capătă e un flash din faruri gen “las’ că te trag eu de urechi data viitoare” (caz autentic). Poate. Poate că va fi tras de urechi după ce va fi lăsat în urmă o baltă de sînge. Iar noi toţi ne vom revolta în faţa televizorului şi înăuntrul lui. Fulgere, trăsnete. Condamnări la muncă silnică pe viaţă. Simfonia a 5-a, tadadadaaaaaam! În rest, nimic.

Nimic, neant. Pînă la urmă, moarte. Incompetenţa şi corupţia nu doar că ne fac la buzunare, ci ne aplică unul nou, în propriul corp, la burtă sau la osul zigomat. Nici o structură, nici o ordine. În cazul Ploieşti prima vinovată e Liga. Nu poţi lăsa cluburile să-şi facă micile aranjamente, cînd nu e vorba chiar de complicităţi, cu pseudofirme de securitate. E criminal. Alo, sînt nişte vieţi în joc! Enormitatea unui asemenea protocol şi-a atins punctul culminant o dată cu deservirea galeriei dinamoviste cu petarde chiar de către propriii jucătorii, faptă minunată, rămasă nepedepsită. O unică firmă de securitate ar şti că pierde un contract de sute de mii de euro pentru un astfel de incident. Ea n-ar trebui să facă altceva decît să depisteze pitecantropii strecuraţi printre oameni, prin