Cea mai consistentă relatare referitoare la luxul sybaritic provine, cum era şi de aşteptat, din cartea a 12-a a „Universitarilor la cină” a ades menţionatului Athenaios din Alexandria. El atribuie o bună parte din aceste anecdote istoricului Timaios din Tauromenion, una dintre vestitele cetăţi greceşti din Sicilia. Timaios ne e cunoscut indirect, mai ales datorită polemicii pe care a purtat-o Polybios împotriva manierei anecdotice şi dramatizante în care şi-a scris Timaios opera. Aşa că e greu de ştiut dacă e cu totul adevărat că nobilii sybariţi se preumblau prin agora însoţiţi de căţei minusculi din rasa – cunoscută şi azi – a bişonilor maltezi, duşi de lesă de sclavi pitici.
Asemenea câini miniaturali erau probabil cu totul inutili – chiar dacă ni se spune că ar fi fost folosiţi pentru a vâna şoareci înainte de epoca imperială romană, când pisicile ajung în Europa. Ca atare, creşterea lor reprezintă un lux, atestat însă încă din sec. VI a.Chr. pe o amforă atică cu figuri negre descoperită în Etruria, la Vulci; acolo, imaginea unui câine de talie mică este însoţită de epitetul Melitaie, iar în sec. III a.Chr., Callimachos îi aminteşte într-un poem.
Este verosimil ca această rasă decorativă de câini să fi fost prezentă şi la Sybaris în epoca arhaică, cel puţin în inventarul caselor nobile, tot aşa cum, la curtea imperială chineză, erau prezenţi alţi câini miniaturali, faimoşii pekinezidescoperiţi de europeni în timpul celui de-al doilea război al opiului, la 1860, când britanicii şi francezii au ocupat Oraşul Interzis. Împăratul Xianfeng cu toţi curtenii lui fugiseră şi, singură, o bătrână mătuşă a împăratului rămăsese în urmă; ea se sinucisese la venirea străinilor. Aceştia au găsit-o înconjurată de cinci „lei în miniatură”, a căror talie era precis calculată pentru a putea trece pe sub măsuţele de ceai fără a le deranja. Ceva mai târziu, un medi