După ce am terminat de citit cartea autobiografică ”Open” de Andre Agassi am înţeles de ce a fost întotdeauna jucătorul meu preferat. E cea mai bună biografie pe care am citit-o vreodată.

Cartea a fost un şoc pentru mine. Un şoc pozitiv. Nu e o carte plină de înţelepciune, nu e o carte despre un personaj model, nu e cartea unei persoane talentate sau bogate, nu e o carte care dă lecţii, e o carte despre viaţa unui om chinuit.

Andre Agassi a urât tenisul. A urât cu pasiune sportul care i-a schimbat viaţa. L-a urât pe tatăl său care a meşterit un tun de mingi care le scuipa cu viteza de 180 de kilometri pe oră, iar el, Andre, la şase ani trebuia să lupte cu ”Dragonul”, cum poreclise maşinăria, şi să returneze.

După ce termini cartea, eşti mai bogat, înţelegi din ce aluat şi cum se face un mare campion care a jucat ultimul meci la US Open la vârsta de 36 de ani şi, de fapt, nu înţelegi nimic.

Descoperi că Agassi, deşi avea toată lumea la picioare, multă vreme a fost profund nefericit, descoperi că un campion e la fel ca oricine, că are de răspuns la aceleaşi întrebări, că trebuie să treacă peste aceleaşi provocări şi că existenţa lui e la fel de nesigură ca a oricărui funcţionar suspendat într-un zgârie nori care se roagă la Dumnezeu să nu prăbuşească indicele Dow Jones.

Dar cel mai şocant lucru e descoperirea că sportul e la fel. Durerea din sport e la fel. Dormea pe jos şi se trezea paralizat de dureri de spate, se accidenta, iar succesul şi eşecul reprezentau două noţiuni relative care se amestecau şi îi lăsau întotdeauna un gust amar.

Şi mai spune ceva, faptul că în sport, întotdeauna, ultima confruntare e o înfrângere. Nimic nu e programat şi nimic ştiut dinainte, totul ţine de antrenament, de experienţă şi de acea zi, acel moment în care poţi să pierzi sau să câştigi tot pentru ca la sfârşit să pierzi din nou. Rămâi doar c