- Cultural - nr. 885 / 3 Noiembrie, 2011 Una din cele mai nefaste rupturi pe care mentalul nostru social si, in mod fatal, sistemul nostru de educatie le intretin, e aceea dintre gandirea matematica si gandirea simbolica. O prejudecata mostenita opune, mai ales in spatiul de reflectie romanesc, perspectiva (auto)expresiva aceleia pragmatice, intr-atat incat incompatibilitatea acestora, blamata si tabuizata deopotriva, a devenit un fel de retorica oarba a suspiciunii: umanistii nostri, traumatizati de gaunoasa propaganda comunista a progresului, au sfarsit prin a privi cu mefienta initiativele culturale ale intelectualilor formati in stiintele exacte, dupa cum ei insisi sunt priviti cu rezerva de cate ori tatoneaza temele stiintelor tehnice. Nici macar vremurile, pesemne apuse, de acum, ale pluri- si interdisciplinaritatii n-au renegociat cu adevarat legitimitatea transcenderii granitei sacrosante dintre cele doua modalitati de cunoastere. Azi, cu supraspecializarea feroce a carierelor si spaima, tradusa in legi si normative, de a nu rata cumva integrarea in "fluxul global al cercetarii” si de a nu fi surclasati in cercetarea "cu impact international” de alte culturi, cu scientometria americana aclimatizata si absolutizata agresiv, ideea de aventura in teritoriile reflectiei umaniste a unui om al stiintelor exacte sau viceversa devine pur si simplu un lux aristocratic pe care putini si-l mai permit. Nu mai putin agresiva e prejudecata ce opune carierei stiintifice activismul civic, implicarea politica, actiunea publica. Exista, in mentalul colectiv al romanilor, un prototip al intelectualului pur, un fel de fantasma savanta, imaculata, levitand gratios printre lucrurile concrete si locuind undeva in mansardele poetice ale existentei, comutand doar intre spatii ale izolarii creatoare (birou, laborator, sala de curs). Un astfel de ascet atemporal al propriei vocatii i