Criza care mătură Europa va continua să complice arhitectura clasică a relaţiilor intra şi inter-statale până când, într-un final, lucrurile se vor reaşeza pe baze noi.

E o chestiune de timp, dar cât va dura tot acest travaliu şi cum exact va arăta lumea în cele din urmă rămâne dificil de prezis, în condiţiile în care liderii occidentali au încremenit în faza aceea nefastă în care avansează soluţii de moment la cutremure structurale care reclamă şi întrebări realmente profunde, şi abordări infinit mai complexe.

Realitatea ne demonstrează tot mai acut că fiecare zi care trece pune sub semnul întrebării nu pasagera capacitate a statelor de a-şi menţine o brumă de solvabilitate, ci însăşi filosofia care a asigurat până acum fundamentele sistemului economico-social de după al doilea război mondial.

Înseşi ideologiile clasice, care au aglomerat în ultimele decenii variaţiunile de acţiune politică şi gândire economică, au ajuns acum la scadenţă şi, se vede tot mai limpede, calibrarea lor cu actualitatea a devenit un proces tot mai dificil şi tinde spre a se transforma într-un efort sisific.

Dar, pe lângă datoriile statelor şi principiile (vedem azi - falimentare) care le-au făcut posibile, criza mai aduce la scadenţă tabuuri.

Şi aici, mizele rămân în continuare de ordin economic şi social, partea spirituală veghiind totuşi din subtext. Să luăm Bisericile Ortodoxe greacă şi română, spre exemplu, şi atitudinea sfidătoare pe care cele două entităţi o afişează inclusiv în actualul context.

De câteva luni, neobrăzarea înaltelor feţe bisericeşti de la Atena şi Salonic este în creştere, după ce mioarele rătăcite în stradă au început să dea dovadă de atenţie distributivă, concentrându-se nu doar pe respingerea planurilor de austeritate, ci şi pe averea, nemăsurată de nimeni, pe care stă Biserica Ortodoxă.

Din nefericire, în perioada de pro