Pentru Oţelul, “dubla” cu Manchester United nu reprezenta nicidecum un moment al adevărului în parcursul său din Liga Campionilor. Pentru că adevărul e unul singur: sîntem prea departe de tot ceea ce înseamnă fotbal ca să ne propunem altceva decît o prestaţie onorabilă atunci cînd întîlnim, la nivel de club sau de echipă naţională, o mare forţă a Europei.

Să fim sinceri pînă la capăt, ne-am temut cu toţii de un dezastru, de un coşmar pe “Teatrul Viselor”, iar teama a devenit vecină cu groaza cînd am văzut primul “11″, ultraofensiv, al gazdelor. Dezastru însemnînd un joc lamentabil, coşmar însemnînd un bagaj consistent de goluri primite, cu care campioana României să atingă recordurile negative ale competiţiei. Declaraţia lui Dorinel, “mizaţi pe un egal”, n-a fost de nimeni luată în seamă, părînd mai degrabă o tentativă a sa de a ieşi în evidenţă.

E suficient de limpede pentru toţi cei care urmăresc cît de cît cu atenţie ceea ce se întîmplă în Premier League că United nu survolează cea mai calmă perioadă a acestui sezon. Turbulenţele din derbyul oraşului au dereglat serios un aparat ce părea bine pus la punct, iar Sir Alex a încercat într-un fel să se scoată cu Oţelul, căutînd probabil un scor fluviu, eventual de proporţiile eşecului cu City. Nu i-a ieşit, iar aici vine partea în care Oţelul merită aprecieri. Pentru ambele meciuri, pierdute cu acelaşi rezultat, din două penaltyuri, un şut deviat şi un alt gol destul de norocos.

Putea face Oţelul mai mult? Îşi putea propune mai mult? Iată întrebări la care fiecare poate răspunde ce doreşte, dar care ţin totuşi de felul în care, fiecare, se poziţionează faţă de lumea reală. Cine visează că o echipă de la noi se poate compara cu Manchester United, chiar în perioadă proastă, fie are goluri de memorie, fie beneficiază de stupidul orgoliu al celui care se crede mai mult decît este. Să nu uităm din ce