Mi s-a părut că ideea cea mai importantă a discursului recent rostit de Regele Mihai I de la tribuna Parlamentului a fost cea a statorniciei. Menţionată subtil, tema a revenit de cîteva ori, chiar şi acolo unde discursul a abordat evoluţiile economice din ultimii 20 de ani, descrise drept „un început de prosperitate“. E imposibil să nu te gîndeşti că, de fapt, cea mai importantă consecinţă pe care potenţiala revenire a Regelui pe tron la începutul anilor 1990 ar fi putut-o avea pentru România ar fi fost stabilitatea politică. N-a fost să fie. A urmat altceva, un drum sinuos care se vede azi ca o continuă descompunere a legăturii dintre oameni şi instituţii. Cum altfel ar putea fi descrisă evoluţia unei Constituţii republicane care cere mereu rectificări, într-o societate care pare că nu se regăseşte? Dar dacă discutăm despre discursul Regelui, aici nu e vorba doar despre ultimii 20 de ani, ci de mult mai mult. E imposibil să nu te gîndeşti cît de mult ar fi putut acumula România în ultimii 60 de ani, în toate sensurile, dacă toate acele şocuri politice şi economice care au fost aplicate societăţii (antipodul statorniciei) nu ar fi avut loc. E imposibil să nu-ţi construieşti, în minte, un model virtual de istorie alternativă. De la naţionalizare la colectivizare, ambele începute înainte de retragerea Armatei Roşii din România, acte care au condus la multe dintre tragediile din anii ’50, pînă la efortul uriaş impus României de a trece într-o singură generaţie spre industrializare forţată, efort plătit cu greu în anii ’80, e imposibil să nu te gîndeşti că toate acele şocuri nu ar fi avut loc dacă Regele nu ar fi fost forţat să abdice. Istoria ar fi fost altfel. Era imposibil să nu te gîndeşti la asta, în timp ce Regele vorbea şi amintea despre statornicie. Uneori, oamenii bătrîni tind să se ataşeze de valori desuete, eventual inadecvate. Dar acum nu a fost cazul: