Ervant Nicogosian (83 de ani), o adolescenţă petrecută în lagărele din Kazahstan şi o bătrâneţe marcată de boli grele, ultima dintre ele, orbirea. Din aceste umbre şi-a creat pictorul armean lumina picturilor şi a vieţii.

Prima dată când pictura l-a salvat pe Ervant Nicogosian a fost în lagăr. Avea 14 ani, locuia în Ucraina, la Odessa, cu mama, tatăl, fratele şi cele două surori, când Mareşalul Antonescu răspundea cererii de cooperare a lui Hitler şi trimitea Armata a IV-a într-un asediu asupra oraşului-port. Pe zidurile casei familiei lor au început să apară înscrisuri: „curte românească", „copiii lui Antonescu", aşa că acest dramatic moment istoric a făcut ca tânărul Ervant să plece în prima lui călătorie din viaţă: a fost urcat într-un tren de puşcăriaşi şi n-a mai coborât din el o lună şi 10 zile, până a ajuns la destinaţie: lagărul Oranke din Kazahstan.

O fostă mânăstire, pe care bolşevicii o transformaseră în puşcărie, unde deţinuţii de drept comun mâzgâliseră frescele, iar călugării deveniseră peste noapte deţinuţi. Patru rânduri de sârmă ghimpată, temperaturi de minus 40 de grade, malarie, pelagră, asta-şi aminteşte bătrânul de 83 de ani despre ce a îndurat tânărul care a fost acolo. Au fost apoi mutaţi la Aktiubinsk şi apoi la Karaganda (ambele în Kazahstan), într-un lagăr aflat pe o întindere de stepă de mii de kilometri.

Din lagăr, la Belle Arte

În iadul acela de boli, frig şi mizerie, angoasă, ploşniţe, ruşii au înfiinţat un atelier de pictură. „Ni s-a cerut să facem o reproducere după un portret al lui Stalin", spune bătrânul, aşezat în faţa celei mai recente lucrări ale sale, o compoziţie din tonuri de gri, străbătută de linii întretăiate. Suntem în atelierul său de acasă; aici a lucrat în ultimii ani, când a început să-şi piardă vederea.

„Am făcut tabloul şi m-au oprit la atelier. Atunci am început să