Iarnă tăioasă, decembrie 1947. Mă aflam, din nou, la Fălticeni, în vacanţa de Crăciun. Oraşul în fierbere: se anunţase, pe neaşteptate, abdicarea Regelui Mihai I al României. Pentru cercurile comuniste, surpriza nu era chiar surprinzătoare. Adepţii locali ai lui Lenin şi Stalin fuseseră, evident, avertizaţi. Altfel nu se explica „spontaneitatea“ entuziasmului popular. [...] Priveam, de pe marginea trotuarului, încremenit şi îngheţat. Am pornit spre piaţă, spre bodega unchiului Aron. Multe se mai întîmplaseră în cei doi ani de cînd părăsisem Nada Florilor, Fălticeniul, oraşul întoarcerii în lume, dar ziua aceea, 30 decembrie 1947, le depăşea pe toate: Regele abdicase! Nu eram monarhist, adulmecam doar ceva primejdios în aer. Schimbarea pe care o celebrau în centrul oraşului cîntăreţii şi dansatorii entuziaşti anunţa ceva nou, bine, rău, cine să prevadă? Basmul îşi înnoieşte, cînd nu te aştepţi, deghizările perfide. Tronul României dispăruse! Trăiam, începînd din chiar acea zi, în Republica Populară Română! Ajunsesem, gîfîind, cu vestea cea mare în ochi şi pe buze, la bodegă. Unchiul Aron dăduse din cap, fără chef, avea treburi mai urgente. Părea să ştie şi nu era impresionat. Nu-mi dezbrăcasem hainele îngheţate, trebuia s-o informez pe Raşela, ea va înţelege gravitatea evenimentului. Auzise, cu siguranţă, de aventurierii care plecaseră chiar în acele zile spre Ţara Sfîntă. O alia*, aşa şuşoteau femeile pe trotuar, în timp ce masele populare ocupaseră strada cu hora şi lozincile. Bondoaca nici nu ridicase privirea. Insista, cu blîndeţea şi calmul altor vremuri, să mă dezbrac, să mă încălzesc, să îmbuc ceva. Indiferenţa amîndurora nu părea indiferenţă, ci fereală. Ascundeau ceva care nu trebuia încredinţat unui copil speriat, răsărit, aşa, dintr-odată, cu sufletul la gură, de la o manifestaţie comunistă. M-am dus din nou la tejghea, să-i spun lui Aron că vreau să