Acum doua decenii nu a pierit doar URSS, ci un intreg mod de a privi lumea, prin lentilele totalitare, un expansionism menit sa cucereasca intreaga planeta in numele unei religii seculare, al unei Weltanschauung pseudo-izbavitoare. Era finalul, deloc grandios, al nesabuintei istorice a bolsevismului. “Nu exista fortareata pe care noi, bolsevicii, sa nu o putem lua cu asalt”, proclama Stalin, pe urmele lui Marx care anuntase ca revolutionarii pot si trebuie “sa ia cu asalt cerul”. Cecil Rhodes, citat de Hannah Arendt, promitea “colonizarea stelelor”. Totalitarismul, concept pe care unii l-ar dori eliminat ca pe un “vestigiu intelectual al Razboiului Rece”, a simbolizat o cumplita realitate, a reprezentat ceva absolut nou in istorie, ingemanarea perversa dintre utopie, ideologie si teroare. De fapt, cum au observat unii politologi, este mai adecvat sa vorbim despre totalitarisme.

Dincolo de atatea diferente, comunismul si fascismul au fost eforturi sistematice de distrugere a modernitatii burgheze, a valorilor liberale, intre care pluralismul, moderatia, civilitatea, cultivarea onesta si calma a traditiei, toleranta, respectul pentru celalalt, pentru alteritate. Au fost miscari revolutionare chiliastice care urmareau sa intemeieze comunitati “perfecte”, dupa modelul sectelor religioase, prin stigmatizarea, demonizarea, excluderea si exterminarea celor considerati “nedemni de a trai”. In anii 30, parea ca nimic nu le putea sta in cale, ca uraganul totalitar era de nestavilit, ca Stalin, Mussolini si Hitler aveau vantul in pupa, ca omenirea intra in ceea ce Elie Halevy a numit “era tiraniilor”. Nu putem asadar ignora invariantii, temele, obsesiile, motivele comune existente in stalinism si nazism. Tocmai de aceea mi se pare important volumul “Beyond Totalitarianism: Stalinism and Nazism Compared” aparut in 2009 la Cambridge University Press, editat de Michael