S-au adunat unsprezece „în păr”! Numai bune de-o echipă... Nu, nu de fotbal (chiar dacă azi sunt la modă echipele de fete care aleargă pe gazon, în jurul „balonului rotun”). Dar acum vreo cincizeci de ani, cam pe când a fost făcută fotografia pe care-o ţin acum în mână, fetele erau mai „cumincioare” (vorba unuia de-un leat cu mama). Cele unsprezece fătuci, toate din clasa a VIII-a B, de la un liceu din Bucureşti, s-au adunat să pună de-o echipă de dansuri. Şi pentru că băieţii nu erau aşa de vrednici ca ele, vreo două chiar le-au luat locul, îmbrăcându-se cu iţari (să se... „izmenească” şi ele, la o adică, dacă permis îmi este jocul de cuvinte, şi să-şi aşeze cuşmele pe frunte (lăsând totuşi frumuseţe de plete la vedere). După ce s-au gătit repetiţiile, după ce serbarea şcolară (ţinută pe scena Teatrului Nottara, că, de, erau şi ele oleacă de vedete), după ce aplauzele au încetat şi spoturile de lumină s-au stins şi ele, lăsâns scena (nu sufletul!) în întuneric, fetişoarele mele s-au adunat din nou pentru o poză de grup.
Trebuie să fi fost a doua sau a treia zi, după ce şi oboseala le-a pierit din trup – nu şi emoţia, că până şi în fotografia alb-negru să vede că erau rumeioare în obraji – când s-au întâlnit pentru „shooting”, cum ar spune azi nepoată-mea, hlizindu-se frumos la mine. Lucica, prima din stânga (cum priveşti fotografia), ţine loc de băieţandru. Ceva nu-i convine, că ţâţâie scurt, strângându-şi buzele. Ileana e cea mai înaltă (mai înaltă şi decât falsul băieţandru de-alăturea) şi-şi ţine, vorba cântecului, „cozile pe spate/ să te cunosc fată, de departe”. Irina e cochetă, iar şirul de mărgeluţe (roşii ca sângele, să fie?) îi împodobeşte gâtul discret. Cornelia te priveşte scrutător, cu ochii săi migdalaţi, desenaţi pe faţa smeadă. Marina, sora de cruce a Irinei (se piaptănă fetele la fel, se vede că-şi petrec multe dimineţi împreună alintându
