Ralph Waldo Emerson a spus că "una dintre cele mai frumoase compensaţii ale acestei vieţi este că nimeni nu poate încerca să dea un ajutor sincer cuiva fără a se ajuta pe sine... Slujiţi şi veţi fi slujiţi". O minte ca alui Emerson n-a gândit despre "ajutorul sincer" şi despre "slujire" doar de dragul cuvintelor, cât pentru că a recunoscut în asta una dintre marile legi ale Universului. Este legea miş­că­rii energiei, legea schimbării, legea da­rurilor şi a creativităţii, dar şi legea iu­birii aproapelui. Una şi aceeaşi fa­ţe­tă a existenţei, exprimată în multe fe­luri, ne poate schimba vieţile dacă în­ţelegem complexitatea din spatele simplităţii ei şi măreţia din umbra aparentei sale micimi.

Dacă "a sluji sin­cer" şi a ajuta sincer pe cineva înseamnă a te ajuta pe tine însuţi, ce putem înţelege în clipa în care vedem privaţiunea, neliniştea, deprimarea, abuzul, violenţa, agresivitatea, ten­din­ţa oamenilor de a-l lovi pe altul mai mult decât a-l sluji? Probabil faptul simplu că nu slujim şi nu ajutăm sin­cer. Nu dăruim cu inima, ci cu min­­tea. Nu mai acţionăm din bună­ta­te, ci din interes. Nu luminăm ziua, cli­pa şi viaţa celuilalt din dragoste, ci mai degrabă ne trezim prinşi în aşteptarea ca ceilalţi să ne slujească din inimă, ceilalţi să se schimbe pentru ca noi să fim fericiţi, ceilalţi să ne iu­bească pentru ca noi să iubim, cei­lalţi să gândească şi să acţioneze cins­tit şi cu dragoste. Or, tocmai în asta-i aş­tep­ta­rea noastră sterilă, beteagă, într-o ase­me­nea aşteptare nu facem decât să ne scufundăm în abisurile dis­tru­gă­toare ale unei lumi din care nu putem scăpa decât în clipa în care vom înţelege că legea energiei este aceeaşi cu legea darurilor. Iar legea darurilor este asta: "Slujiţi ca să fiţi slujiţi".

Noi nu putem visa o lume mai bună doar aşteptând ca alţii s-o facă. Nu putem simţi iubirea pentru că ne iubeşte altcineva şi nu