Foto: Cristian Marcu Revoluţia română a fost o mare victorie în numele dreptului la libertate. Totodată, ea ne-a adus în faţa unei mari provocări. Trebuia depăşită pră­pastia dintre politică şi cetăţeni, precum şi prăpastia dintre muncă şi re­zultatele economice. Nu ne-am asumat-o nici cu modestie, nici cu re­a­lism. Sarcina cea mai importantă era aceea de suscita o economie de pia­ţă liberă, în care toate locurile de mun­­că moştenite din comunism să fie re­­gândite. Societatea ce trebuia să crească din revoluţie era obligată să fie una a tehnologiei informatice mo­der­ne, solicitând fiecăruia o schimba­re radicală a pregătirii pentru mun­că. S-ar fi cuvenit deci ca românii să fie mai bine şcoliţi, nu mai superficial.

Bazată în cea mai mare parte pe sectoare cu tehnologii necompetitive şi în lipsa unor politici susţinute pentru retehnologizarea industriei, economia românească a intrat într-un nou ciclu de îndatorare şi de acumulare de deficite. Nu am dorit cu adevărat să contrazicem fondul realităţii româneşti a ultimilor 150 de ani în care ceea ce se realizează se face nu prin efortul de economisire, ci prin împrumuturi.

Exact când trebuia mai mult ca oricând, după marele elan colectiv al revoluţiei, un angajament al socie­tă­ţii pentru înnoire, politica ne-a îm­pins către un "egoism democratic" pentru a-l parafraza pe Tocqueville. Ero­ziunea gravă a mentalului colectiv sub comunism ar fi trebuit vindecată de un răspuns, şi el colectiv, cu pri­vire la noile valori democratice şi plu­­raliste. În realitate am trăit de­gra­da­rea continuă a atitudinii colective prin compromisuri absolut neviabile în­tre mentalul impus de comunişti şi ne­voile culturale ale tranziţiei spre de­­mocraţie, stat de drept şi economie de piaţă. Parteneriatul public-privat care ar fi fost nimerit să stea la temelia noii societăţi a fost înlocuit de des­tră­ma­rea valorilor pub