Recitesc rânduri pe care le-am scris cFoto: Cristian Marcu u mai bine de o săptămână în urmă, propunându-mi să le reiau şi dezvolt. După aproape trei pătrimi de veac, România a redevenit o zi, o singură zi, Regală. S-a petrecut asta în 25 octombrie 2011. O zi în care râgâitul şi mitocănia nu şi-au găsit loc. Extirparea mojiciei nu s-a făcut printr-o sforţare educativă şi organizatorică, prin strategii şi angajamente de amploare. Nu. Totul a curs firesc, natural, ca într-o ţară care-şi respectă, prin tradiţie seculară, valorile, statutul european, ţinuta morală.
Prezenţa Regelui în Parlament, la împlinirea vârstei de 90 de ani, şi discursul lui de şapte minute, articulat şi omenesc, fără resentimente, ranchiună şi otrăvuri, momentele culturale care-au urmat, în deplină armonie cu ceea ce vedem de pildă la Casa Regală din Londra, cu care Casa Regală a României este înrudită, au declanşat miracolul. A fost, au scris mulţi, un eveniment pentru cartea de istorie.
Dacă ar fi doar atât, ar fi groaznic. Lăsaţi istoria în pace! De ce pentru arhive şi nu pentru azi? Istoria-şi selectează, în timp, evenimentele şi le rânduieşte. Probabil şi acesta, prin semnificaţii, prin reînnodarea legăturii rupte cu România veche, cu ţara şi civilizaţia pierdute, îşi va găsi loc în cartea de istorie. Dar evenimentele istorice, de la marile la micile războaie, de la suirile la coborârile de voievozi, nu se petrec în numele posibilei consemnări în hrisoave, ci pentru că aşa le-a fost sorocit să fie. fitefan nu s-a bătut cu turcii fiindcă ţinea morţiş să-i afle urmaşii vitejia. Dacă reluarea, pentru o secundă, o singură secundă istorică, a legăturilor noastre cu noi înşine, cei uitaţi (tot de noi înşine), dacă regăsirea noastră sub sceptrul regal ca ţară educată, civilizată, demnă va avea viaţa unei efemeride va fi trist. Chiar tragic. Ei şi ce mare brânză! – zice un culiţătărâ
