Unul dintre miturile negative – creat de veacul al XIX-lea şi rafinat în al XX-lea până la statutul de mit productiv – e acela al artistului mare reuşit fără loc în societate. Al marelui creator trăind între obtuzi. De unde ideea că publicul acesta mărginit e dator să-şi plătească incompatibilitatea la valoare cu o stipendie. Că lipsa de reacţie îl face dator în mod automat. Iar în cazul geniilor, şi culpabil. Straniu e că, pe măsură ce Occidentul a procedat la soluţii ori, mai bine zis, la nişte inginerii financiare din care toată lumea are de câştigat, inclusiv culpabilul care dă banii, în fostele ţări socialiste, „soiuzurile” de artişti l-au ţinut de vinovat pe stat, iar după căderea comunismului îl ţin şi de prost. Cu alte cuvinte, statul e condamnabil fiindcă nu realizează calitatea excepţională a artiştilor săi şi nu îi susţine în regim de valoarea maximă.
Cunosc bine situaţia artiştilor din Bavaria, prin amabilitatea unuia dintre secretarii sindicatului plasticienilor. Münchenul e socotit, pe drept cuvânt, un oraş al artiştilor. Realitatea organizatorică în Bavaria contează ca una de reper. Sunt înregistraţi aici circa 3.500 de artişti profesionişti ori având tendinţa de profesionalizare, asta însemnând că persoanele fără studii sistematice de desen, pictură, sculptură sau arte decorative respectă regulile jocului, cultivă rigorile sistemului, nu le sfidează.
Nu e vorba doar despre firea dintotdeauna a neamţului. Organizarea face diferenţa dintre omul necivilizat şi civilizaţie. Din cei 3.500 de artişti cotizanţi, circa 3.000 nu câştigă nimic cu artele. Au slujbe, îşi construiesc mijloace de trai în afara sistemului artelor, dar stăruie în vocaţie şi se sindicalizează. Cifrele au mistica lor şi par a avea sens chiar şi când n-au. Fapt e că, din 3.500 de înregimentaţi, 350 au ceva venituri şi din activitatea artistică. Le completează cu un ser
