Acum exact un an, pe 9 noiembrie, Serviciul de Informaţii şi Securitate din Republica Moldova începea să transmită dosarele defunctului KGB către Arhiva Naţională.
Printr-un gest fără precedent, Securitatea îşi deschidea uşile pentru jurnalişti, care au filmat şi au fotografiat instituţia în care se credea că doar se intră, nu şi se iese. Evenimentul a fost calificat de presă ca un moment istoric. Însă n-a avut continuitate, pentru că au venit anticipatele peste noi.
În decurs de un an, la Arhiva Naţională au ajuns doar 10.000 de dosare personale fabricate de fosta poliţie politică sovietică plus alte aproximativ 5.000 de la Ministerul de Interne. Asta în timp ce în vara lui 2010 instituţiile de forţă moştenitoare de arhive comuniste se angajau să transfere cel puţin de patru ori mai multe fonduri la instituţiile civile abilitate.
Cel mai grav e că nici prima tranşă din trecutul totalitar comunist nu poate fi consultată, zăcând undeva grămadă. Istoricii, cu atât mai puţin publicul larg, nu pot studia documentele care au căuzat atâta rău acestui popor şi asta din cauza că statul democratic moldovenesc interzice accesul la informaţiile cu caracter personal.
Funcţionarii noştri au stabilit că aceasta contravine unei convenţii europene. Straniu lucru! Or, doar în Moldova studierea trecutului stalinist contravine actelor UE, în Polonia şi în alte foste ţări socialiste lucrurile s-au derulat în cu totul alt mod. Bunăoară, la Varşovia, orice ziarist sau istoric poate vedea dosarele întocmite de securişti şi chiar le poate publica. La noi însă acest lucru nu este democratic şi european.
În altă ordine de idei, Guvernul proeuropean condus de Vlad Filat ne promite transparenţă şi desecretizare a doua oară de când conduce ţara. Prima dată guvernanţii au scos la lumină mai multe decizii secretizate de „comuniştii cei răi".
Printre documentele d
