Bebeluşul meu, un intelectual de 6 luni şi-un pic, ascultă numai muzică bună. Recunosc că mă simt şi emoţionat, o lacrimă stă să-mi cadă pe obrazu-mi brăzdat de timp (oh!) atunci când, pentru a ena oară, o aud p-aia cu melcul. În aia cu melcul e vorba de un melc pe care-l pişcă o furnică.
Aflu asta din chiar începutul piesei, de largă inspiraţie: „Merge melcul supărat,/ O furnică l-a pişcat”. Şi, ca şi cum lucurile nu ar fi fost şi aşa îndeajuns de dramatice, în strofa a doua, melcul se pomeneşte că-i cade-n drum un cărăbuş, dar de data asta nu mai tace, aşa cum a tăcut în faţa furnicii, ci, plin de demnitate, îi zice vreo două cărăbuşului: „Dă-te-ncolo, nu-mi sta-n drum/ Că te iau în coarne-acum”. Sanchi. Pe cine crede melcul ăsta prost că păcăleşte? Pe un cărăbuş care, oricum ai da-o, e mult mai zburdalnic decât un melc? Ha! E ca şi cum Geoană crede că poate să facă şapagatul la partid, în faţa lui Victor Ponta, da’ nu despre asta vreau eu să zic acum, ci despre atitudinea lipsită de realism a melcului. Care se pupă la fix cu atitudinea elefantului Cici dintr-o altă piesă.
La fel de păgubos ca şi melcul, elefantul Cici din piesa cu acelaşi nume a rămas fără cipici din cauza unei furnici. Bref, elefantul Cici e cipiciless pentru că un şef de muşuroi cu iniţiativă i-a furat ca să-şi facă el biznis cu ei. Într-unul vrea să organizeze „un teatru şi-o grădină,/ În doi fac magazine/ Şi-n ultimul – piscină”. Parcă-l şi văd pe elefantul Cici cum rămâne el siderat în faţa tupeului şefului de muşuroi.
„Când totul va fi gata/ Te invităm aici/ Să-ţi faci baie-n piscină/ Şi să-ţi cumperi cipici.” Intuiesc că elefantul Cici e nervos şi frustrat, că ţopăie de furie, el chiar ameninţând, pe la începutul piesei, că o să calce muşuroiul în picioare dacă nu-i dă cipicii înapoi, dar n-o face. Moale, se lasă călcat în picioare de şeful de muşuroi, care-i spune de la
