O relaţie extrem de interesantă, dar puţin studiată, e aceea dintre reproduceri şi lucrările expuse în muzee, colecţii, galerii, pieţe… Mulţi oameni, hrăniţi sistematic cu imagini color din ghiduri, albume şi cărţi de artă, mărturisesc, cu un soi de sinceritate ce aduce a lepădare, a distanţare legitimă, că în Muzeu cutare tablou i-a dezamăgit. Cuvântul pare inadecvat fiindcă denunţi astfel un contratimp intelectual, un dezacord cu sensibilitatea unor mulţimi. Dacă nu cumva – ca în cazul „Mona Lisa” ?, contratimpul cu un avânt omagial, planetar. Cum adică să nu-ţi placă „Gioconda”?! Sinceritatea maximă, în anumite situaţii, pare ori frondă, ori necuviinţă, ori infirmitate.
Remarca însă se motivează perfect, deoarece o mare dezamăgire e pandantul unei mari amăgiri. Reproducerile te amăgesc, îţi clădesc un sistem de criterii, iar Muzeul ţi-l tulbură. În albume, „Lăptăreasa” lui Vermeer, de la Luvru, acoprind pagina întreagă, la fel ca – să zicem ? orice lucrare monumentală de Veronesse, are o prestaţie optică impunătoare. Când deschizi cartea, reproducerea ţi se oferă în exclusivitate, cu un cumul de virtuţi supralicitate. În cazul „Lăptăresei”, reproducerile sunt adesea de două ori mai mari ca tablouaşul de la Luvru şi-ţi impun prin excelenţă plastică. Aceasta este senzaţia care te reţine, de precizie în maiestate. În Muzeu, turiştii se întreabă precipitaţi unde e expusă celebra pictură a lui Vermeer. Dar când ajung înaintea ei au un şoc. Descoperă o imagine nu mai mare de-o palmă. Sentimentul care te însoţeşte e acela de eşec. Te simţi înşelat. Mai rău: cultivi convingerea că eşti subiectul unei măsluiri, ale cărei raţiuni şi mecanisme îţi scapă.
Adevărul e că, în cărţi, frumosul e mediat de o imagine concepută spre a-ţi furniza un maximum de sugestii, cu un optim de informaţie optică, pe când în Muzeu privirea e singură, neajutată, iar judecata trebui