1. Ce este valoarea? Facem apel la valori pentru că le presupunem deja antejudicativ. Nu există nici o judecată, fie ea cognitivă, etică sau estetică, care să nu presupună deja o judecată de valoare, fie ea de ordinul adevărului, binelui sau frumosului. De la dreapta la stînga, orice pretenţie critică încorporează inevitabil o diviziune valorică, atunci cînd judecă privitor la ceea ce este real sau fals, bine sau rău. Să radicalizăm deci interogaţia: ce este valoarea? Valoarea este ceea ce trebuie şi merită să fie cultivat, apropriat, servit, în opoziţie cu ceva ce nu trebuie şi nu merită în general. Această necesitate şi constrîngere nu este fizică sau politică, ci este de un ordin particular: un om de ştiinţă ştie că trebuie să caute adevărul, nu falsitatea. Omul în genere ştie că adevărul şi nu minciuna, binele şi nu răul trebuie înfăptuite. La rădăcina acestui tip special de trebuie vom căuta esenţa valorilor, ca Sollen, care dictează lui Sein (real), însă întotdeauna din perspectiva unui Sein supraordonat, ca realitate de saturaţie superioară, ca real-ideal opus realului-real. Astfel, nu ar putea exista idealitate opusă realităţii dacă nu ar exista o realitate supraordonată realităţii, adică o metafizică suprapusă fizicii – o omonimie a realului care descrie o dedublare scalară a gradelor de fiinţă în care este mai adevărat realul mai puţin aparent şi este mai puţin adevărat realul mai aparent. În nici un caz nu vom găsi ceva în explicaţii neurologice, deoarece caracterul pur descriptiv şi factual al proceselor neuronale este din plecare empiric şi sintetic şi nu poate explica trăsături transcendentale şi analitice proprii principiilor deontice. Dacă omul este doar materie, oricît de complicată, totul este proces obiectiv, şi nimic nu trebuie. Omul este doar o verigă iresponsabilă în lanţul cauzal. Prin valoare însă ordonăm lumea în superior şi inferior