Deşi de la prăbuşirea în hău a „clanului Ceauşescu" au trecut aproape 22 de ani, puţini membri ai fostei familii prezidenţiale au avut curajul, talentul şi determinarea de a-şi spune povestea între copertele unei cărţi.

Unii s-au prăpădit la scurt timp după schimbare, alţii au trăit cu frica-n sân, iar pe unii chiar nu i-a vizitat vreo muză creatoare. Un caz ciudat este cel al lui Valentin Ceauşescu - un om inteligent, şcolit în Anglia, dar inflexibil în hotărârea lui de a-şi pune lacăt la pix şi la gură.

O excepţie de la regula tăcerii este Mihaela M. Ceauşescu, prima fiică a lui Marin Ceauşescu (fratele mai mare al lui Nicolae Ceauşescu). Deşi a primit lovituri crunte din partea destinului (unchii împuşcaţi pe 25 decembrie 1989, la Târgovişte, tatăl găsit spânzurat trei zile mai târziu, la Viena, mama doborâtă de Alzheimer), zglobia doamnă Mihaela a găsit puterea de a scrie o carte cu adevărat interesantă: „Nu regret, nu mă jelesc, nu strig" (Editura Meditaţii, 2004).

Există multe stângăcii în acest volum, izvorâte mai ales din subiectivismul autoarei. Oricât ar încerca, aceasta nu poate scăpa de nostalgia regimului în care aparţinea familiei conducătoare, chiar dacă proximitatea Marelui Unchi i-a adus şi multe necazuri.

Dar marele merit al Mihaelei Ceauşescu este acela de a reda cu har şi cu ironie (inclusiv autoironie!) unele întâmplări din viaţa sa. De exemplu, autoarea reuşeşte să surprindă remarcabil câteva replici ale cuplului prezidenţial. O scenă copleşitoare este cea în care ea, „nepoata", a fost convocată la Palatul Primăverii, pentru a i se comunica ferm să renunţe la gândul de a divorţa (nici măcar bătăile încasate de la primul ei soţ nu erau un argument suficient de solid în acest sens).

„Torentele de vorbe dure şi jignitoare cu care s-a năpustit unchiul meu asupra mea m-au descumpănit pentru o clipă, l