În Capitolul 59 al volumului al doilea din romanul Don Quijote al lui Miguel de Cervantes, protagonistul, Don Quijote, însoţit de scutierul său, Sancho Panza, aude conversaţia purtată între Don Jerónimo şi Don Diego, care, poposind la un han, îşi propun să citească încă un fragment din A doua parte a aventurilor lui Don Quijote de la Mancha. Interesul lui Don Quijote, aflat chiar în camera vecină, este stîrnit pe dată, dar, mai mult decît atît, cavalerul rătăcitor se simte de-a dreptul obligat să reacţioneze în momentul în care află, din lectura celor doi, cum că, în respectiva parte a doua, Don Quijote n-ar mai fi îndrăgostit de Dulcineea del Toboso. Prin urmare, el se va prezenta pe dată în faţa lui Jerónimo şi Diego şi le va spune cu toată seriozitatea că el şi nimeni altul este adevăratul Don Quijote, la fel de îndrăgostit ca întotdeauna de aleasa inimii sale, frumoasa, dulcea şi unica Dulcineea. Cei doi, deşi uimiţi la început, se declară convinşi că interlocutorul lor este într-adevăr autentic şi că, deci, cartea pe care o citeau nu este altceva decît o falsă continuare a aventurilor lui Don Quijote; evident, un Don Quijote fals. Felul în care Cervantes a fost receptat în epocă Numeroşi cititori au considerat că acest fragment, la fel ca şi altele, înrudite ca structură şi ca tematică, este doar o extrem de elaborată strategie utilizată de Cervantes pentru a sublinia complexitatea eroului său. Strategia e, într-adevăr, elaborată, însă motivele includerii unor asemenea secvenţe în cel de-al doilea volum al lui Don Quijote sînt mult mai complexe. Căci, în 1605, cînd publicase primul volum al romanului său, Cervantes nu intenţiona, se pare, să scrie o continuare (sau, în orice caz, nu dădea vreun semn clar că ar dori să facă aşa ceva), cartea fiind elaborată în patru părţi, după strălucitul model al lui Amadís de Gaula, romanul cavaleresc etalon al epocii. Î