Dacă nu va fi reţinut drept cel mai bun volum de debut al anului, Poema desnuda* a Cristei Bilciu poate fi clasat în mod sigur la cele mai interesante noi apariţii. Şi asta pentru că, deşi de o vârstă cu majoritatea douămiiştilor, autoarea nu prea are nimic în comun cu ei. E şi motivul pentru care ea a aşteptat probabil să treacă primul val de mizerabilişti şi autenticişti pentru a-şi scrie şi lansa cărţulia. Ceea ce o individualizează, încă de la început, e reînnodarea discretă, dar pe toate palierele, cu cărtărescianismul. Crista Bilciu se numără, adică, printre puţinii tineri care mai cred atât în gratuitatea literaturii, cât şi în puterea ei de a transforma realul. Dacă ţinem cont şi de volumul de anul trecut al Iuliei Militaru, altă debutantă, s-ar zice că se configurează timid, după o perioadă de maxim program antilivresc, o reîntoarcere la literatură şi la fantezie.

Până ca astfel de generalizări să devină însă posibile, mă rezum la a nota că Poema desnuda pare încă din primele versuri o celebrare fără rezerve, ba chiar cu patos, a implacabilei maşini textuale. Atât de relaxată e această instalare în intertext, încât, în mod paradoxal, în spatele ei se poate oricând ghici o personalitate ce debordează de energie. Nu ca naivitate, ci mai degrabă ca dezinvoltură trebuie citită profesiunea de credinţă literaturizantă din primele versuri: "Acest poem atâta l-am gândit/ şi răzgândit,/ frământat cu degetele, tălpile, cu salivă,/ mi-am stors sudoarea, sânii, creierii,/ încă de la început s-a transformat/ din apă în spirt -/ asta la început/ (şi atunci ar fi trebuit eu să-i dau foc -/ poate că aş fi incendiat cu el/ pălăria lui Mincu,/ mustăţile lui Cărtărescu,/ arca lui Manolescu -/ Cistelecan nu s-ar fi ars,/ ci ar fi aprins molcom,/ ardeleneşte,/ o ţigară Gauloises Blondes/ de la vâlvătaie". Mai ales că această mărturisire - aflăm câteva rânduri mai jos -