Problema cu fiscalitatea din România nu este legată doar de nivelul sufocant al acesteia (după estimările mele prezentate într-un alt articol statul confiscă prin impozite circa 80% din veniturile noastre) ci și de hățișul complicat de impozite și taxe care sunt colectate de un aparat birocratic foarte costisitor și foarte rezistent la schimbare și nou (conform precizărilor de pe site-ul Guvernului s-a reușit până acum o consolidare fiscală prin comasarea / anularea unui număr de 237 de taxe din 491 existente, ceea ce înseamnă că 254 de taxe au rămas încă în picioare). Pe lângă problema legată de costurile infernale generate de acest aparat administrativ însărcinat cu colectarea acestor taxe, avem de a face și cu faptul că cea mai mare parte din veniturile încasate de stat din taxe și impozite (circa 92%) provine de la un număr de 3 – 4 taxe. Capacitatea statului redusă de a colecta aceste taxe provine și din numărul variat al acestora care se regăsește și într-un hățiș aferent de legislație fiscală, norme de aplicare a legilor etc. Controlul statului pe un număr atât de mare de taxe este și el foarte greoi. Statul transferă pe nedrept cea mai mare parte a costului birocratic al acestor taxe pe spinarea contribuabilului folosind un principiu simplu: dacă nu știai că trebuie să plătești o taxă sau alta sau să declari o taxă într-un anumit mod e vina ta că nu te-ai informat corect și nu ai găsit informația în acest labirint de legislație fiscală.

Până să ajungem la discuții de genul dacă taxa pe venit trebuie să fie progresivă sau în cotă unică sau până să ne dumirim dacă trebuie să păstrăm taxa unică pe profit și pe cea pe venit să o transformăm într-una progresivă cred că cel mai urgent trebuie rezolvată o consolidare masivă a acestor taxe care pot fi restructurate în următoarele cinci taxe să le spunem obligatorii: Taxa pe profit: menținută în cotă unică (