Bianca Burţa-Cernat este, de departe, unul dintre cei mai echilibraţi şi mai oneşti critici literari care semnează constant în presa culturală a ultimilor ani. Debutul său editorial era aşteptat cu interes de ceva vreme, căci marea încercare a cronicarilor este, de bună seamă, trecerea de la dimensiunile reduse ale paginii de revistă la sutele de pagini ale unei cărţi. Iar aceasta, evident, să nu fie o culegere a articolelor deja publicate. Este o probă pe care au ratat-o mulţi de-a lungul vremii. Bianca Burţa-Cernat o trece, însă, în mod strălucit. Anunţat de o serie de articole publicate în Bucureştiul cultural, volumul Fotografie de grup cu scriitoare uitate. Proza feminină interbelică este o carte de debut excepţională, care impresionează nu doar prin documentarea minuţioasă şi interpretarea aplicată, ci şi (mai ales) prin abilitatea autoarei de a scoate studiul critic serios, concentrat (o teză de doctorat căreia i-ar fi propriu discursul academic rigid) din zona receptării specializate. Istoria şi critica literară sînt transformate într-un soi de poveste, una captivantă, unde spiritul critic, rigoarea, capacitatea de sistematizare şi fineţea stau de veghe în culise, fără ostentaţie. Raportul dintre marginalitate şi valoare Subiectul cărţii este unul sensibil, căci „feminismul“, fie că vorbim despre discriminare negativă sau despre cea pozitivă, a creat şi continuă să creeze multe controverse în lumea inegalitară prin definiţie. Şi ieri, şi azi. Pregnanta diferenţă de gen atît de puternică în prima jumătate a secolului trecut a determinat o receptare deformată (rareori prea entuziastă, de cele mai multe ori depreciativă) a literaturii scrise de femei, prezenţe exotice în literatura strunită cu autoritate de bărbaţii perioadei interbelice. Cum în timpul comunismului interesul pentru acest „ghetou“ a fost inexistent, a fost nevoie să mai treacă alţi 20 de an