În curtea unui om au înflorit pomii; am văzut asta în urmă cu o săptămână, la Antena 1. Nu ştiu dacă-i un semn în asta; nu ştiu dacă înforirea peste vreme, peste timpul înfloririi, are o vreo semnificaţie ascunsă, ocultă sau doar noi găsim semnificaţii în lucrurile care se întâmplă. Ceea ce-i sigur, însă, este faptul simplu că lumina Soarelui şi căldura au vocaţia naturală de a trezi viaţa. Până şi pomii ascultă pulsul ascuns al Soarelui şi al căldurii.
Chiar şi în pomi se trezesc necunoscutele visuri ale existenţei sub strălucirea ponderată a Soarelui de noiembrie. Pentru creierul omenesc lumina Soarelui are virtuţi la fel de puternice, căci lumina impresionează neuronii, iar ei trimit salve de bucurie şi de încredere în fiecare colţişor al celulelor. Legătura noastră cu lumina Soarelui nu-i doar un basm şi nici expresia unor credinţe primitive, cât confirmarea uniunii, a unităţii, a dependenţei noastre de Soare şi de lumina sa. Ca şi pomii care înfloresc peste vreme, trupul omenesc, sufletul şi mintea înfloresc la orice vreme, cu o condiţie: să fie lumină şi să fie căldură. Să fie lumină şi cădură lăuntrică, iar pentru asta avem nevoie şi de lumina şi de căldura Soarelui.
Pe vreme rea, pe vreme cu nori, ne înnorăm şi noi mai mult sau mai puţin. Dacă nu avem mulţumire în viaţă, dacă nu ne pulsează iubirea pentru ceva sau pentru cineva în lăuntru, dacă avem griji, neajunsuri, suntem bolnavi, depresivi sau plini de furie, cerul înnorat ne întunecă mai mult şi ne conduce către potecile înguste ale întunericului interior. Lumina Soarelui atinge creierul omenesc la fel cum ea atinge virtuţile vieţii în pomul capabil să înflorească în târziul toamnei. Depresiile intră în remisie prin simpla prezenţă a Sorelui zambitor şi cald. Asta-i o concluzie validată experimental pe bolnavii diagnosticaţi cu depresie.
În viaţa de zi cu zi aproape că
