Dacă, printr-o decizie politică, medicii chirurgi ar fi obligaţi să abordeze apendicele unui bolnav prin secţionarea sternului, cu siguranţă ei ar refuza o astfel de operaţie, individual şi prin organizaţiile profesionale. Absurditatea ar îmbrăca forme de protest acute, iar presa, alături de societate, ar veni cu şi în sprijinul masei pacienţilor.
De peste douăzeci de ani, medicii ecosistemului forestier, silvicultorii, nevertebraţi supuşi deciziei politice, îşi operează zilnic pacientul în acest fel aberant şi, în ciuda deceselor acestuia, ei continuă triumfalul marş al uciderii naturii, bucuroşi de avantajele pe care hăcuirea cadavrului patrimonial le aduce direct, lor şi acoliţilor din politică şi afaceri: conturi bancare, SUV-uri, vile şi huzur de plăvan. După despăduririle sub patronaj silvic, după hecatombele cinegetice sub acelaşi patronaj, vine acum moartea râurilor de munte, sub semnătura eternului doctor Mengele, purtând de data asta o pălăriuţă verde.
Sunt vreo trei ani de când nişte idioţi lacomi, sub pretextul producerii „energiei verzi”, au pus ochii şi „documentaţiile”, apoi excavatoarele şi betonierele pe albiile ale căror şuvoaie aveau, până în 1989, statutul de „fond rezervat de interes republican, destinat reproducerii păstrăvului”. Captate în conducte de câţiva kilometri lungime, unind între ele hidrocentrale private, râurile montane dispar de la o lună la alta, împreună cu inocenţii lor locuitori. Ajunse pe mâna proştilor bogaţi, utilajele tehnologice şi dinamita ucid rapid văile, în vreme ce câţiva disperaţi conştienţi, în numele personal sau al unor organizaţii ecologice, fac plângeri spre autorităţile de mediu, spre justiţie, aşteptând răspunsuri şi măsuri oficiale menite salvării patrimoniului natural şi ridicării interesului naţional deasupra celui individual. Până acum, prin aceste mijloace paşnice, degeaba.
Silvicultori