Declaraţiile de joi ale preşedintelui Traian Băsescu au adus la suprafaţă, într-o nouă formulare - la fel de apăsată ca şi cele dinainte, însă cu noi nuanţe - reproşurile pe care puterea executivă le aduce puterii legislative, actualizând un război între puterile fundamentale din stat care a cunoscut permanent, în ultimii ani, în România, crize acute şi mocnite. Dacă, până acum, cea mai inflamată fază a acestui conflict a fost cea în care, urmare a bătăliei pentru întâietate în stat, preşedintele Băsescu a fost suspendat de Parlament („Criza 322", cum i s-a spus, cu trimitere explicită la numărul aleşilor care au votat suspendarea prezidenţială), nici tensiunile în raport cu a treia putere a sistemului nostru de guvernare, pretins democrat - anume cea judecătorească - nu au lipsit. Faimoasele rezerve referitoare la componenţa Consiliului Superior al Magistraturii, numeroasele contestări la adresa unor miniştri ai Justiţiei (de la Rodica Stănoiu la Monica Macovei), reproşurile făcute Direcţiei Naţionale Anticorupţie - sub denumirile pe care instituţia le-a purtat anterior -, toate sunt episoade ale stării de beligeranţă care nu a scutit şi nu scuteşte nici magistratura de toate nivelurile de la atacurile asupra sferei sale de competenţă şi a atribuţiilor ce îi revin.

Este greu de spus, în aceste condiţii, dacă ceea ce se petrece la nivelul statului nostru ca ansamblu rămâne o legală şi binevenită tentativă de asanare instituţională şi ameliorare a activităţii, ori mai curând sunt tentative de adjudecare a priorităţii uneia dintre puterile statului în detrimentul celorlalte două, încălcându-se, astfel, însuşi principiul echilibrului între puterile constituţionale. Datorită acestei împrejurări, ieşirea la rampă, în deplină lumină, a actorilor angajaţi în acest joc este benefică, dezvăluind interesele şi mobilurile, motivaţiile şi cauzele care îi mână în luptă