Fără îndoială că reducerea ţintei de deficit bugetar în 2012 la 1,9% din PIB şi menţinerea datei de aderare la euro în 2015 reprezintă obiective îndrăzneţe ale autorităţilor. În sine, asemenea obiective pot fi benefice şi mobilizatoare de resurse. Din punct de vedere practic însă, este necesară o evaluare realistă a contextului şi a efectelor pe care atingerea acestor obiective pot să o aibă asupra economiei.

Diminuarea deficitului bugetar, în ritmul în care s-a făcut în ultimii doi ani, reprezintă o performanţă notabilă. Reducerea acestuia în echivalentul a 2% din PIB pe an, în condiţii de recesiune nu este un lucru tocmai uşor de realizat. Acest efort va fi la fel de intens şi în 2012, când ajustarea bugetară va trebui să fie mai mare, de 2,5% din PIB, este drept în ipoteza în care se estimează şi creştere economică.

Preferinţa autorităţilor pentru un deficit bugetar mai mic decât cel agreat iniţial, de 3% din PIB, în 2012 este explicabilă. Temerea principală este legată de capacitatea şi costul de refinanţare a datoriei publice. În contextul actual global costul împrumuturilor poate varia dramatic în intervale foarte scurte de timp. De exemplu, numai în decurs de 5 luni Franţa, o ţară al cărei rating este încă triplu A, a ajuns să plătească de patru ori mai mult.

La începutul lui noiembrie, în mai puţin de o săptămână, randamentul obligaţiunilor de stat ale Italiei a crescut cu aproape o treime, la 7,5%. Ţări ca şi Cehia, Slovenia sau Austria, cu economii relativ solide, plătesc şi ele un cost suplimentar acum faţă de numai o săptămână în urmă. În această conjunctură, România ar putea plăti şi ea mai mult datorită simplului fapt că percepţia relativă a riscului se schimbă pe pieţele internaţionale de referinţă.

La structura actuală a datoriei publice a României, un avans cu două puncte procentuale al costului de împrumut ar duce la