Au fost atât de multe articole despre Mircea Geoană în ultimele zile, încât e îndoielnic că însuşi Mircea Geoană le-ar fi putut citi.
Au fost ziare în care absolut toate articolele de opinie erau dedicate acestui subiect. Peste două zile, nu va mai fi niciunul.
Subiectul zilei este, de fapt, hârtia de muşte pe care ziua îşi lasă leşul. Dacă vi s-ar readuce la cunoştinţă subiectul care frământa spaţiul public românesc acum şase luni, nici nu l-aţi mai recunoaşte. Întors pe toate feţele ca la radiolog, el a încetat atunci, în câteva ore, să existe, pentru că şi-a consumat tot potenţialul fascinator înainte de a fi înlocuit cu un alt nimic sunător.
Aici şi oriunde, setea de nou s-a transformat în dependenţa de noutăţi. În catalogul mondial al suferinţelor posibile, boala care urcă vertiginos în clasament nu e cancerul sau vreo formă sezonieră de gripă, ci deficitul de atenţie. Nu ne mai putem concentra la ceva mai mult de câteva secunde, aşa cum niciun subiect nu trăieşte în spaţiul public mai mult de trei zile. Încercaţi să vedeţi un film făcut în secolul trecut şi lenta intrare în poveste vă va enerva cumplit, iar degetele vor căuta imediat butonul de derulare înainte pe imagine.
De aceea visez la o zi în care, din punctul de vedere al presei, nu se va întâmpla nimic. Pentru 24 de ore, planeta şi cele 7 miliarde de suflete ale ei să circule regulamentar, cu centura pusă, prin univers, într-un misterios acord universal de încetare a focului. Dacă toată lumea e o scenă uriaşă, aşa cum spunea Shakespeare, toţi actorii să-şi joace conştiincios rolul, cortina să se ridice şi să cadă peste tot perfect, la secundă. „Avem nevoie de o ştire! Daţi-mi o ştire!", să strige şefii de redacţie, iar ziariştii sau cum se vor mai numi ei să se năpustească asupra internetului, în căutarea omului care să fi muşcat, undeva, un câine. Dar să nu-l găs
