Avem o victorie fără să avem o echipă. Nu-i deloc paradoxal. Într-un sport în care clişeul de aur e că nici un meci nu seamănă cu altul, şi mai ales într-un amical pierdut în munţi precum castelul lui Bram Stoker, nu-i loc de uluială. Victoria asta e bună o zi, două. O să uităm furia neputincioasă a lui Karagounis. Chipciu nu. Chipciu moacă dulce. Omul cu nume pe care se făceau pariuri în redacţii despre cum cade accentul. Chipciu, scurt şi troznind ca un “hap-ciu!”, sau Chipciuuu!, ca atunci cînd dă gol. Un băiat luminos.
România n-are încă echipă, dar ar putea avea în curînd nişte oameni cu care să facă vreodată, într-un viitor nesigur, un fel de echipă. Acea echipă căreia să-i pese, să-i pese cu adevărat nu doar în clişeele greţoase, moştenite cuvînt cu cuvînt de la generaţii de neglorie. Habar n-am cum e tipul Chipciu dincolo de fotbalist. Deja a fi altceva în afară de fotbalist a devenit la noi o întîmplare fabuloasă. L-am auzit la interviul de după Grecia.
Nu-i o lumină. Dar am simţit – posibil să mă înşel, am învăţat cu toţii să luăm temperatura gheţii – un aer proaspăt, un interior entuziast. A zis ceva care a descărcat un curent prin televizor: “Îmi pun fiecare tricou de la Naţională în ramă”. Tricoul Naţionalei. Tricoul galben.
O fracţiune de secundă mi-am imaginat că acest tînăr a cărui viclenie a fost servită pe tavă de voinţa sinucigaşă a apărătorilor eleni preţuieşte acea bucată de poliester precum un ciclist tunica magică din Turul Franţei. Precum un Graal, un veşmînt electrizant, o piesă de istorie, un loc al veneraţiei, aşezat mereu la vedere pentru a lumina drumul mai departe. Aşa cum se întîmplă cu celălalt tricou galben, şi al Naţionalei trebuie cîştigat şi mai ales păstrat, apărat, purtat în sus, pînă acolo de unde se vede toată lumea. Tricoul acesta e făcut pentru a visa la el. Dacă nu, poţi îmbrăca la fel de bine un costum d
