La Muntele Athos, postul nu e o obligaţie ţinută doar în perioadele reglementate de calendarul ortodox. A posti reprezintă, de fapt, un mod de viaţă curent, însuşit de călugări o dată cu jurământul de credinţă şi supunere faţă de Dumnezeu şi de Biserică. Ajuns la una dintre cele 22 de mănăstiri ale Athosului, monahul renunţă pentru totdeauna la familia sa, la amintirile lumeşti, la condiţia de civil, consacrându-se traiului în post şi rugăciune. "Eu nu mai am dor de ţară, nici de mamă, de prieteni şi surori", îmi mărturisea fratele Ioanichie de la Cutlumuş. "Mama mea e Măicuţa Domnului, iar fraţii mei sunt ceilalţi călugări din mănăstire."
Unii monahi, intraţi la Athos, n-apucă să-şi mai vadă vreodată casa părintească, Muntele Sfânt devenind unica dimensiune geografică pe care ajung să o accepte; uneori, nici atât, pentru că, de o mie de ani, chiar şi vizitele la mănăstirile învecinate sunt restrânse şi supuse strict aprobării egumenului.
În aceste condiţii, hrana trupească devine şi ea reglementată. Regulile au la bază Vechiul şi Noul Testament, dar mai ales învăţăturile lui Grigorie Palama, vremelnic "locatar" al Athosului, care, apărând isihasmul, a susţinut ideea că trupul este templul lui Dumnezeu. Prin urmare, hrana spirituală (rugăciunea) şi cea trupească (mâncarea) sunt legate între ele, prima devansând-o pe a doua în ordinea necesităţilor omului profund religios. Ca într-o adevărată competiţie, călugării se întrec în post şi renunţare, considerând că numai astfel pot atinge treptele sfinţeniei. Posturile pe care le ţine, îndeobşte, lumea ortodoxă civilă sunt numai repere pentru monahii de la Athos. Carnea, interzisă nouă în meniurile de post, nici nu există în mănăstirile athonite. Buni pescari şi buni grădinari, călugării suplinesc nevoia de proteine din carne prin anumite legume şi peşte, prin fructe de mare şi copturi