Trupa britanică „Tiger Lillies" concertează joi seară la Sala Radio în cadrul festivalului „Viaţa e frumoasă". Show-urile lor pline de umor negru, englezesc, au fost etichetate drept spectacole de „cabaret noir", iar trioul şi-a făcut un titlu de glorie din faptul că scandalizează criticii „bigoţi".

Despre stilul „Tiger Lillies" am vorbit şi noi cu boss-ul trupei, cu Martyn Jacques, care cântă la acordeon, pian, chitară, banjo, ukulele, muzicuţă, fiind în acelaşi timp şi clovn.

Martyn, este muzica voastră un preview al iadului sau un preview al unui Rai mai ciudat?

T.L. Sper că muzica noastră nu e un preview. Adică vreau să cred că am fost suficient de isteţi cât să prevedem deja tot ce era de prevăzut. Muzica noastră este viaţa, este filmul în desfăşurare, filmul pe care îl trăim şi îl vedem acum. Dar este filmul lipsit de happy end-ul care l-ar transforma în blockbuster.

Ai spus cândva că stilul vostru ar putea fi numit „pornografie muzicală suprarealistă". Ce Dumnezeu mai înseamnă şi chestia asta?

T.L. Ca să fiu sincer cu tine, trebuie să recunosc că nici eu nu ştiu ce înseamnă, dar mi-a plăcut cum sună. Cum toţi criticii se înghesuiseră să ne pună o etichetă şi să ne încadreze în câte o mişcare, m-am gândit să-i ajut. Zi şi tu dacă sintagma „pornografie muzicală suprarealistă" nu sună bine, rotund, complet?

Vă numiţi „Tiger Lillies". Ce sunteţi de fapt: mai mult tigri sau mai mult crini?

T.L. Crini, fără discuţie. Dar se vede şi cu ochiul liber...

„Tiger Lillies", crinii japonezi, e un nume foarte gingaş care, zici tu, vi se potriveşte mănuşă. Dar de unde până unde aţi ales acest nume de scenă? E vreunul dintre voi pasionat de botanică?

T.L. Nu, din păcate. Dar e o poveste frumoasă. Un prieten de-al meu din tinereţe, pictor, făcuse o pasiune pentru crinul japonez şi a pictat zeci de tablouri având această floa