I-am găsit în salonul de la spital ţinându-se de mână. El tocmai fusese supus unui transplant de ficat. Era vremea de început a transplantului de ficat în România, el era cel de-al doilea transplantat, a cărui operaţie avea să fie una reuşită. I-am luat interviu la vremea aceea, mai precis în anul 2000, şi lucrul care m-a impresionat teribil nu a fost bărbatul în sine, ci iubirea dintre el şi soţia sa.
"Am să trăiesc pentru ea, o iubesc atât de mult", mi-a spus bărbatul. L-am vizitat în câteva rânduri după transplant şi întotdeauna i-am găsit pe amândoi ţinându-se de mână. În anii care au urmat, i-am revăzut – aproape întotdeauna de la distanţă, dar cu bucurie – la întâlnirile anuale ale transplantaţilor. Se ţineau de mână. Iubirea lor a părut că a învins provocarea venită prin boală. Iubirea a învins nopţile de chin, frica, îndoiala, tristeţea şi spaimele inerente unei stări de criză, a unei stări care aşază viaţa lângă moarte şi pune totul, absolut totul, sub semnul incertitudinii şi al nesiguranţei. Dacă în cel mai critic moment din viaţa ta iubeşti pe cineva şi cineva te iubeşte, dacă cineva te ţine de mână cu dragoste, ai în mâna ta căldura care-ţi dă puterea să mergi mai departe. Iubirea devine fereastra care se deschide către viitor. Dacă pe fereastra ta se vede chiar şi un biet firicel de lumină, dacă prin acest geam al existenţei simţi că cineva contează pentru tine atât de mult, încât vrei să trăieşti, dacă tu contezi pentru cineva atât de mult, încât merită să parcurgi greutăţile, oricât de înspăimântătoare ar părea ele, înseamnă că ai motivaţie pentru viaţă. Mâna care te încălzeşte cu dragostea ei devine şi mâna care-ţi transferă putere, încredere şi speranţă. Să ai pe cineva care te ţine de mână într-un moment critic de viaţă, să ai pe cineva care te ţine de mână când ţi-e greu, când pare că stai pe marginea unei prăpăstii şi nu ştii sigur d