Domnul Ion Iliescu a declarat săptămâna aceasta că el nu e de acord cu măsuri extreme, dar acestea se impun uneori prin forţa lucrurilor. Cunosc perfect abordarea aceasta a domniei sale, fiind printre primii privilegiaţi ai ei: prima oară când am dat mâna, ca adult, cu dl Iliescu, în anul 1990, asta mi-a spus: Eu nu încurajez asemenea manifestări, dacă simpatizanţi de-ai mei au luat la bătaie pe cei care strâng semnături pentru punctul 8 e foarte regretabil şi extrem, dar se ajunge acolo prin forţa lucrurilor, extremismul provoacă extremism...
Dat fiind că discuţia avea loc după denunţarea publică - de către el - a Opiniei Studenţeşti şi pe fond de strigăte de Moarte lor, moarte lor, moarte lor, studenţilor! argumentul mi s-a imprimat în memorie, desigur. E o artă la populaţii ca românii, dusă la perfecţie de dl Iliescu, de a substitui „destinul" propriei lor voinţe, de a nu face binele atunci când binele este necesar şi are nevoie de un actor, ba chiar de a pune în locul acestei acţiuni una cu scopul autoconservării proprii, singurele acţiuni pe care le întreprind mai toţi românii, de la vlădică până la opincă. „Forţa lucrurilor" este ceea ce se petrece aparent de la sine atunci când nimeni nu face nimic în interes colectiv - vreau să spun public, deci un colectiv mai larg decât un grup de interese.
Lucrurile, sau destinul, capătă forţă atunci când nimeni nu alege să îşi folosească forţa proprie pentru a produce un rezultat similar unui bun public, care să aducă beneficii tuturor. Dar e o forţă reală asta, adică autonomă de ceea ce face fiecare, şi care răstălmăceşte fiecare acţiune personală pentru a duce la acelaşi rezultat, precum profeţia către Oedip? Nu: e doar forţa care rezultă din intersecţia unor acţiuni de autoconservare care are fiecare forţa proprie, cu alte cuvinte este forţa rezultantă a acţiunii celor mai tari. Toată viaţa publică şi pr