Spre sfârşitul anilor '30, Adolf Hitler se credea atotputernic şi nemuritor.
Al Treilea Reich era proiectat să domine lumea 1.000 de ani. În 1945, Reich-ul era prefăcut în cenuşă, Hitler murea ca un borfaş, iar cadavru-i carbonizat era ascuns sub molozul unui Berlin desfigurat.
Şi fotbalul românesc avea, până de curând, doi nemuritori: Mircea Sandu şi Dumitru Dragomir. Atotputernici şi ei, ca şi Hitler sau Ceauşescu. O vreme au dirijat împreună Cooperativa. Veniţi din fotbalul comunist, cunoşteau perfect reţeta blaturilor odioase. În ţara lui Jenel, Fănel, Gigel şi Romel, cei doi jupâni erau monarhii absolutişti ai unor vremi tembele. Aroganţa lui Mircea Sandu, tartorul Federaţiei Române de Fotbal, era concurată doar de credinţa sinceră a lui Dumitru Dragomir că nu are cine să-l dea jos de la şefia Ligii Profesioniste de Fotbal.
Cu ochii pe inamicii din sistem, n-au văzut din ce parte vine uraganul. Au tranşat în favoarea lor orice diferend, au redus la tăcere orice voce potrivnică, au trimis în ligile inferioare sau au desfiinţat orice club răzvrătit. Sandu a vegheat la hoţiile arbitrilor, sub bagheta unor şefi unşi chiar de el, fără ca zăngănitul cătuşelor să-l afecteze cu ceva. Dragomir a manevrat zecile de milioane de euro din televizare ca pe o moştenire primită de la străbunii săi. Când a picat vreun corupt din preajma lor, Sandu şi Dragomir au luat distanţă, ba chiar au făcut pe justiţiarii: să vină, domne, DNA-u' şi să-i ia pe toţi dacă fac prostii!
Tocmai această siguranţă afişată face ca prăbuşirea lor să fie dureroasă şi şocantă. Procurorii DNA chiar au venit, numai că nu s-au mai oprit la comisia de arbitri. Au săpat adânc şi au dat de cei doi nemuritori: Sandu şi Dragomir. Aceştia nu înţeleg ce li se întâmplă. Şi-au făcut de cap atâta timp şi n-au avut nicio problemă, iar acum sunt agăţaţi ba pe o şpagă, ba pe o plângere a lu
