Un vagabond de lux, un boem robit muzicii şi poeziei, dar şi rachiului şi votcii, un împrăştiat şi un rătăcit. Asta era, până nu demult, Nicolae Moranciu. De o vreme, însă, e mereu îngrijit în ţinută, niciodată pe două cărări, cu privirile limpezi şi vocea răspicată.

"Am dus o viaţă destrăbălată până l-am întâlnit pe Dumnezeu", povesteşte bărbatul, care spune că vechiul Moranciu "a murit demult, chiar dacă nu are mormânt". Nu se dezice de el, ci doar se bucură că a câştigat, în acelaşi trup şubrezit de excesele cărora l-a supus o jumătate de veac, o viaţă nouă. Una ale cărei iluminări vrea, acum, să le împartă cât mai multora. Copiilor de la periferia oraşului, puşcăriaşilor şi ţiganilor din marginea unor sate despre care alţii ar spune că-s uitate de Dumnezeu...

Moţul cu destin de "greier"

Născut cu 59 de ani în urmă la Roşia Montană, Nicu Moranciu s-a sustras sorţii hărăzite îndeobşte fiilor de moţi, aceea de a doborî păduri şi de a face ciubere, fiindcă de prunc s-a împrietenit cu chitara. La 13 ani câştiga cel dintâi premiu cu un cântec pe care încă şi-l aminteşte, "Baladă pentru pace", la un concurs şcolar. Prestaţia nu se prea încadra, însă, în tonul vremii. Era epoca războiului din Vietnam. Ciudat, fiindcă greu ajungeau la noi asemenea influenţe, balada lui semăna mai degrabă cu ce auzise de la Jimi Hendrix şi Bob Dylan. "Ceea ce începeam să cânt, după modelul lor, nu se potrivea cu canoanele regimului", povesteşte muzicianul.

Cu chitara a răzbit la oraş, aşa încât sfârşitul adolescenţei l-a găsit student la Institutul de Învăţământ Superior din Oradea (actuala Universitate). Trei ani, până la absolvire, a participat la diverse festivaluri studenţeşti, după care a rămas director al Clubului Studenţesc, debutând apoi şi la radio. "Aşa m-a auzit regizorul Sergiu Savin, care mi-a propus să fac ilustraţia muzicală a unor spectacole". Teat