Una dintre perplexitățile mele legate de teatrul românesc – am multe! – este nevoia pe care o simt mulți regizori de a scrie ei noi piese de teatru – adaptări, dramatizări. Nu cred că din orice roman bun, oricît de profund, poate ieși un spectacol bun. Cred, în schimb, sincer că există suficiente texte bune de teatru, scrise de dramaturgi de meserie. E o utopie să crezi că, dacă știi regie, poți și scrie la fel de bine, chiar dacă, de fapt, știi perfect ce trebuie (s)pus pe scenă. Lasă că și atunci cînd montează texte scrise special pentru scenă, majoritatea regizorilor simt nevoia să schimbe, să taie, să adaugereplici și/sau personaje, să mixeze – și nu sînt deloc convins că rezultatul e superior originalului. Vizionar, Beckett și-a pus la adăpost creația prin mijloace legale. Cei vechi nici nu-și imaginau că se poate trece peste ce-au scris ei; cei mai noi, bieții de ei, naivi și mai puțin prevăzători sau, poate, doar neîncrezători în forța de atracție a operei lor, nu s-au asigurat și, acum, suportă smeriți consecințele.

Mi-ar plăcea să aflu dacă e vorba despre o tentație auctorială totală, combinată, poate, cu un orgoliu exacerbat, despre o reală nemulțumire față de calitatea ofertei (nemotivată, după mine), despre nevoia adaptării la posibilitățile trupei, despre banale socoteli financiare sau despre toate la un loc. Mă nedumerește și preferința multor regizori tineri pentru texte contemporane ușurele, românești sau de aiurea. Pot înțelege că nu te apuci de Shakespeare sau de Cehov imediat ce-ai terminat institutul. Dar alegerile acestea ciudate durează tulburător de mult. Și, oricum, de ce piese proaste, care problematizează superficial mici „felii de viață“? Sînt, în cazurile cele mai fericite, alcătuiri spumoase, cu replici alerte, care nu pun întrebări deranjante sau doar mimează că le pun, atente să nu strice confortul intelectual al spectatorului d