În vara anului 1917, un ţăran rus, asistând la unul din seminariile de propagandă socialistă, afirma că socialiştii ar trebui excluşi din viitoarea Adunare Constituantă a Rusiei, deoarece socialismul a crescut din capitalism. Logica implacabilă a inimii din spatele acestei afirmaţii este simplă: capitalismul este urât atât de visceral, încât orice are de-a face cu el trebuie respins, chiar şi antiteza sa.
Câteva luni mai târziu, o sectă absolut marginală de revoluţionari socialişti - bolşevicii - prelua puterea pe străzile Sankt Petersburgului, influenţând pentru totdeauna traiectoria istoriei umanităţii.
Însă între ţăranul evocat mai sus, care nu prea înţelegea mare lucru din socialism, şi Lenin, şeful suprem al grupului de credinţă bolşevică, există o similitudine amplă, poate nebănuită la prima vedere. Aceasta este sentimentul de alienare profundă faţă de lumea în care trăiau şi dispreţul la adresa a tot ceea ce era identificat cu ordinea existentă. În acest context, când înstrăinarea capătă proporţii totalizante, ideea revoluţionară/utopică ia naştere. Iar aceasta, prin însăşi dimensiunea ei, încetează să mai fie un simplu manual de administrare politică a vieţii mundane pentru un hic et nunc mai bun şi se transformă într-o viziune în care politicul capătă dimensiuni transcendentale. Urmarea este un militantism pe cât de periculos şi agresiv, pe atât de aberant.
De ce vă spun toate acestea? Pentru că exact asta este situaţia cu care se confruntă orice societate modernă în mijlocul unei crize politice şi sociale majore. Aşa cum am văzut în cazul Rusiei, grupuri minuscule precum cele ale lui Lenin, înzestrate cu o determinare ieşită din comun, sunt capabile să preia în mod cu totul improbabil destinele unei societăţi dezorientate la un nivel fundamental de autoreprezentare. Într-o societate desacralizată care traversează o criză profu
