Nu ştiu de ce Viaţa lui Kostas Venetis, Cartea românească, a lui Octavian Soviany a fost numit "roman de epocă". Pentru că, în realitate, este vorba despre viaţa de pretutindeni şi de oricând. Culoarea locală e mai mult o nuanţă, limba greacă redusă la câteva vocabule. Nu exoticul predomină în această carte, ci un pestriţ al urâtului şi al răului.

Mă bucură acest naturalism, chiar dacă mare parte din el ţine de paradă, pentru că vine în contra curentului de pudibonderie şi intelectualism alambicat ce suge inutil seva romanescului. Să nu ne închipuim că autorul este slobod la gură. Paradoxul lui Octavian Soviany este că a funcţionat ca unul dintre criticii literari importanţi ai mizerabiliştilor, promoţia 2000, dar a rămas întotdeauna un pudic, nu un pudibond. Cel mai tare cuvânt din această carte e "pizdă", scris parcă ghiduş şi timid.

Dincolo de avalanşa de păcate şi perversiuni, un ochi versat distinge o sumedenie de teorii şi doctrine. De la maniheismul alb-negru, la teoria supraomului a lui Nietzsche, până la magie şi mentalităţi specifice locurilor şi timpurilor. Slavă Domnului că literaturizarea literaturii nu poluează paginile de faţă! Câteva convenţii narative există, însă ele au rolul de a pulveriza un parfum de epocă. Viaţa lui Kostas este relatată de Nemţoaică, iubitul şi discipolul marelui îndărătnic. Nemţoaica, la rândul lui, e şi el sodomit, criminal, hoţ şi mai ştiu eu ce. Personajele au o mare dispoziţie spre confesiune, însă nu pentru a se lăuda cu răutăţile lor, ci într-un fel de spovedanie şi analiză spre folosul celorlalţi. Schematismul cărţii derivă şi din triunghiurile amoroase, din complexele oedipiene şi hamletiene puse în scenă cu conştiinciozitate. La un moment dat începi să anticipezi eşafodajul narativ. Atmosfera de epocă, câtă există, este creată mai degrabă de ritmul şi înfloriturile narative specifice povestirilor sapienţ