Suleiman Mehmet avea un cartof. Îl ţinea sub pernă. Şi acum nu-l mai are. Dă din mâini în uliţă, printre vecini, ţipă la ei pe turceşte: care mama dracului i-a luat cartoful? Habgiuriu! Cugiuc! Cîşlîc! – sau ce-o fi zicând el acolo. Dar cine-ar fi prost să recunoască, dacă ar avea un cartof? Când vede că nu scoate de la vecinii lui nici măcar un răspuns, darămite cartoful, Suleiman intră plin de draci în bordeiul lui cât un mormânt şi începe să joace. Se vede prin gemuleţ, ca printr-un solz de peşte, cum saltă mărunt, pocneşte din degete şi dă din cap supărat.
Asemenea furtişaguri între vecini sunt nu sunt deloc rare în satul Făurei. De fapt, de când comuna constănţeană Băneasa a devenit oraş, Făureiul este, oficial, cartier al acestui oraş. E un loc unde n-ai niciun motiv să vii. Iar dacă nimereşti din întâmplare, îţi doreşti să pleci cât mai repede. Te alungă sărăcia care ţipă din toate curţile, oamenii care nu au altceva să-ţi spună decât că le e foame şi să le dai ceva, mizeria de peste tot. Aici, singurul loc unde poţi păstra mâncarea în siguranţă este în burtă. Atât cât o poţi păstra.
Făureiul, sau Kalaici, pe turceşte, e locuit de turci şi de ţigani turci, plus patru familii de români. De toţi, cam 1.600 de oameni. Dintre aceştia, unul e şofer pe ambulanţă, iar doi sunt oameni de serviciu la şcoală. Trei salariaţi în tot satul. Alţi vreo două sute trăiesc din pensii mici, de ceapeu, trei din comerţ, câţiva din agricultură, arendaşi, şi alţii câţiva din cerşit internaţional. Iar restul, cam 1400, Allah cu mila! Nici ei nu ştiu să spună cum fac de prind o zi după alta.
Până la începutul lui 2011, aceştia erau asistaţi social. O dată pe lună înflorea banul în sat, mirosea până la cer a cartofi şi a fasole, apăreau capoate colorate pe uliţe şi carpete noi pe pereţi. Era frumos. Ei aveau grijă să nu strice această stare de lucruri.