Am văzut Midnight in Paris al lui Woody Allen în toiul șederii mele la Paris – grație unei fericite burse de traducător, pe care Le Centre National du Livre (Centrul Național al Cărții), o instituție cu bani (se pare) și care funcționează, mi-a acordat-o (a doua oară, merci!) – și m-am gîndit că filmul ar putea fi un soi de intro pentru aceste rînduri. De altfel, filmul însuși are un intro, făcut dintr-un montaj în crescendo de imagini clasice ale orașului, pe un fundal sonor retro și jucăuș. Cam așa este Parisul: pitoresc-turistic și clasic, cu imagini de carte poștală, cu locuri-cult – adică acel Paris pe care-l putem scruta ironic, fără probleme –, dar și – nota bene – acel Paris melancolic, Parisul ploios, Parisul autumnal, orașul gesturilor și al eleganțelor pariziene, pe care le vom găsi mereu acolo, neschimbate, în fiecare an, la fiecare trei ani (în cazul meu), în ciuda timpului care tot trece. Și multe alte orașe la un loc, și al imigranților masivi, al agitației și al exasperării. Or, Woody Allen (al cărui fan nu prea am fost, recunosc) găsește în filmul acesta doza perfectă de ironie și melancolie pentru a vorbi despre Paris: tușa nostalgică e o noutate la el – să fie de vină vîrsta sau Parisul însuși? Oricum ar fi, mie îmi servește de minune, fiindcă proiecția mea ideală a orașului e chiar acel Paris melancolic evocat mai sus, ploios și/sau autumnal. Și da, da (personajul lui) Woody Allen are dreptate cînd spune că-i place Parisul pe ploaie și cînd regizorul filmează ploaia bătînd caldarîmul și umbrelele deschizîndu-se febrile și grațioase. Dar aș mai adăuga ceva la proiecția ideală a orașului: peisajul autumnal. Toamna e incomparabilă la Paris: în Luxembourg, la Tuileries, dar și prin grădinile castelelor din împrejurimi, arborii tunși geometric capătă toate nuanțele galbenului decadent, ocru și ruginiu. Și mai e ceva în filmul lui Woody Allen: no