Nu se poate să nu observăm cum am delocalizat la nivel de percepții trei elemente vitale în orice discuție despre criză, despre strategii sau despre cotidianul apăsător. Mișcare simplă, de un darwinism crud, care ne asigură rezistența pe linia de plutire.
Să precizez despre ce „noi“ vorbim: mă refer la un soi de miniburghezie în care mă includ, care încă își asigură mijloacele elementare de conservare a statutului (rate, chirii, întreținere plătite, oameni care nu au luat încă măsuri radicale ca să supraviețuiască).
Săracii României sunt ca parlamentarii europeni. Nu există. Îi știm, mai auzim de ei pe la televizor, dar nu trebuie să ne gândim prea mult la ei. Sunt piază rea, poartă ghinion. Cum scria cândva un fante ecologist cu converși și pretenții elevat sociale: mai vizitez Ferentariul doar din rațiuni estetice, să văd rana deschisă. Eu nu scriu despre sărăcie ca să vă desfund vreo țeavă a sensibilității. Sărăcia trebuie tot timpul urmărită nu etic, nu romantic, ci responsabil. Or, sărăcia e acum un cuvânt care apare în proiectele alea europene cu nume complicat și publicitate la televizor despre care mai nimeni nu știe nimic.
Sărăcia apare indirect în legende cu POSDRU care te învață să răspunzi la un call center. Adică te învață să faci mai nimic, iar ei apar în topuri de business cu cheltuieli de reconversie. Săracii sunt de multe ori izolați geografic în zona rurală, ceea ce ne ușurează tratarea cu indiferență.
Dar de și mai multe ori stau la parter, stau la un etaj de noi, stau la catedră chiar. Săraci suntem și mulți dintre noi când ne trezim că trebuie să ne facem un dinte și că o astfel de cheltuială ne‑ar deregla bugetul programat pe o lună. Săracii nu prea mai ies din casă, pentru că orice ieșire costă. Am făcut cumva și am externalizat foarte eficient sărăcia. Am păstrat în public doar sărăcia vreunui personaj simpatic care țo
