"Misticii au ştiut întotdeauna că viaţa este un proces dual de dăruire şi acceptare. Nu se poate altfel. Altfel se va pierde tot echilibrul natural. Trandafirul trebuie să dăruiască şi el ceva – probabil o bucurie interioară, o celebrare. Aşa cum îşi împrăştie parfumul în aer, la fel trebuie să ofere o energie interioară, o creativitate, o celebrare care să încânte pământul şi mediul înconjurător. Solul trebuie să se simtă fericit că a creat trandafirul; trebuie să se simtă împlinit, satisfăcut, mulţumit. Totul se află în legătură. Aici nimic nu fiinţează singur", a spus Osho.
Noi credem adesea că suntem nişte insule şi spunem sau Egoul nostru spune: "Eu am făcut totul singur, nu m-a ajutat nimeni, n-am avut pe nimeni, am fost copil sărac şi m-am ridicat doar prin propriile puteri". Dar, dacă totul este interdependent, dacă viaţa este un proces dual de dăruire şi acceptare, cum s-ar putea ca să creadă cineva că a făcut totul de unul singur? Nimeni nu s-a născut singur şi dacă a fost abandonat. Nimeni n-a crescut singur şi dacă n-a avut părinţi. Nimeni n-a avansat în plan social fără ca să-i fi întins cineva o mână, un sprijin cât de mic, o încurajare, o felie de pâine, un cuvânt frumos! A crede că trăim singuri, în vreme ce mulţimi de oameni îşi întind razele către noi, precum soarele, nu-i altceva decât o credinţă prin care ne autosabotăm. Ne aflăm în plin avânt al Egoului atunci când credem că unii sunt sprijiniţi şi ajutaţi, iar pe noi ne vizualizăm drept insule părăsite, eventual destinate să crească, să înflorească şi să se degradeze de la sine. Aşa cum spune Osho, noi nu suntem complet independenţi niciodată, cum nu suntem nici complet dependenţi de cineva anume. Iar înţelegerea acestor concepte, existente în însăşi natura vieţii, înţelegerea sşi asimilarea lor corectă ne pot face fiinţe mai profunde, contemplativ