Nu sunt un fan al lui Mircea Geoana. Nici nu as avea cum sa fiu, deoarece el nu mai exista. A parut doar sa existe odinioara, pe vremea cand era un falnic ambasador al Romaniei in SUA si cand dadea impresia ca este in acelasi timp cel dintai ambasador al SUA in patria noastra.
Atunci, el facea o figura in general onorabila si plauzibila, parea un om serios si cu scaun la cap, care nu provoca defel hohote de ras, asa cum se intampla astazi aproape in orice aparitie publica a domniei sale.
Dupa episodul de un grandios comic involuntar, ramas in memoria publica sub forma strigatului triumfal: "Mihaela, dragostea mea!", el a apus definitiv ca om politic.
Prostie? Nesansa? Ghinion? Este adevarat, un asemenea moment precum cel pe care l-a trait atunci cand a avut pentru cateva clipe senzatia unei glorii nemasurate, pentru ca sa se prabuseasca apoi fara veste in abisurile deznadejdii si batjocurii publice, ar fi greu de depasit de orice individ, chiar mai puternic si mai viril decat Geoana. Cu atat mai putin de personajul in cauza, care niciodata nu prea dadea semne sa ilustreze tagma invingatorilor.
Putea totusi sa fie altfel. Nimic altceva decat propria inconstienta, daca nu imaturitate, l-a facut pe Geoana sa piarda o partida aproape adjudecata. Iar, apoi, nimic altceva decat tot o exuberanta juvenila, intarziata, l-a facut sa se manifeste de o maniera ridicola in momentul in care totul era inca volatil.
A gresit si in continuare. Dupa o palma atat de naprasnica, singurul lucru decent era sa-si dea demisia de onoare si sa se retraga in domeniul in care a performat cat de cat, pentru a incerca sa continue o cariera care promitea cate ceva, pe vremuri, inainte de aventura sa in desisurile primejdioase ale politicii de anvergura. In loc de asta, a perseverat in eroare. Nu a vrut sa renunte la jucariile si visele sa
