Nu mă gândisem niciodată că şi florile pot face surprize, cu toate că este cunoscută şi dovedită ştiinţific sensibilitatea florilor, ca şi capacitatea lor de a percepe gândurile şi trăirile oamenilor. Ieri-dimineaţă, leandrul meu, care face neobosit flori roz de vreo zece ani încoace, a făcut... o floare albă. Transformarea asta m-a uluit şi mi-a creat o bucurie de-o asemena intensitate, încât am plonjat instantaneu într-o stare de spirit înălţătoare. "Şmecherul de leandru roz a făcut o floare albă", a spus un membru al familiei mele, cel care a văzut primul floarea. Mi-am amintit de îndată că sâmbătă seara văzusem un film la Romantica, "Doamna Ritchie"; am reţinut titlul pentru că subiectul mi-a plăcut şi-mi doream să scriu despre el. Doamna Ritchie avea o grădină cu flori, în care aruncase cândva cenuşa soţului ei. Ea vorbea cu florile şi se consulta continuu cu soţul ei, pe care-l simţea ca fiind grădina însăşi şi fiecare floare, în acelaşi timp. Într-o zi, un adolescent i-a furat geanta doamnei Ritchie, iar directorul şcolii i-a spus băiatului că-l primea în continuare la şcoală cu o condiţie: să lucreze la doamna Ritchie în grădină până când îşi achita datoria, adică banii din poşeta furată, pe care băiatul îi cheltuise împreună cu prietenul său. Charlie, băiatul pedepsit, a adormit într-o zi în grădină şi s-a trezit atunci când o voce blândă, masculină, i-a spus: "Trezeşte-te, Charlie!". Era vocea soţului doamnei Ritchie. Când băiatul a deschis ochii, era înconjurat de un miracol: grădina verde până atunci era plină de flori. Sufletul băiatului a început să se transforme în faţa acestui peisaj miraculos, în prejma doamnei Ritchie, care avea doi băieţi handicapaţi, iar rugăciunea ei zilnică, înainte de masă, era aceasta: "Mulţumim, Doamne, pentru handicapurile noastre, căci ele ne-au fost date pentru a ne cunoaşte pe noi înşine"... La finalul filmului, când adol