Este necazul care întristează o lume întreagă chiar înainte de a se întîmpla
Nu, nu mă aşteptam niciodată să o ia înapoi timpul. Generaţia mea îl cunoaşte pe Muhammad Ali graţie televiziunii, Internetului, documentarelor, poveştilor povestite de nişte norocoşi. Ne-am mulţumit cu asta, dar ştim că am pierdut fiorul contemporaneităţii cu Ali, cel care înainte a fost Cassius Clay. Pînă şi schimbarea aceasta de identitate dă senzaţia că am ratat două personaje, nu doar unul singur. Dar ne-am obişnuit aşa. Iar unii dintre noi l-am învăţat pe dinafară, dar nu cu memoria, ci cu sufletul, aşa cum se cuvine.
De curînd, s-a zvonit din nou că fostul campion mondial al greilor, aflat în pragul a şapte decenii de viaţă în care a cunoscut triumful pumnilor nervoşi, dar şi boala care i-a luat coordonarea şi vocea, nu mai are mult. Că va muri. Ali însuşi nu prea înţelege cum vine asta. Din tăcerea lui de azi răzbate încă aroganţa pe care ieri şi-o împrăştia în jur cu atîta elocinţă. Nu i se pare cu putinţă să se şteargă aşa, pur şi simplu. Una e să te stingi de pe picioare, an după an, din cauza nenorocitului de Parkinson, şi cu totul altceva e să dispari de tot! Inimaginabil!
Ali a făcut un efort enorm să vină la înmormîntarea lui Joe Frazier, cel pe care l-a umilit cît a putut pe vremea cînd gura lui mare se auzea rostind insulte, batjocuri fără oprire, fără regrete. O reparaţie tardivă faţă de cel pe care nu l-a suportat, dar pe care l-a respectat. Şi poate, pentru prima dată, creierul lui a gîndit: “Moarte! Dacă i s-a întîmplat ăstuia de îi spuneau Smokin’ Joe, sînt aproape sigur că mi se poate întîmpla şi mie”. Cumva gîndul acesta a evadat şi a ajuns la cei din jurul său, care s-au grăbit să dea mai departe sumbra idee. Mai are şase luni de trăit Ali, veniţi să vedeţi circul la ultimele reprezentaţii! Şase luni cel mult, deci grăbiţi-vă!
Poate toate ace
