Pare deja o fatalitate: pentru liderii Opoziţiei, tema demiterii preşedinte­lui Băsescu rămâne prilejul favorit de dat cu bâta-n balta strategiilor po­li­tice. Şi nu pentru că obiectivul nu ar fi legitim. Din păcate, el riscă să fie de­fi­nitiv compromis din cauza tentati­ve­lor eşuate ridicol.

S-a întâmplat prima oară în 2007. Atunci, joaca de-a demiterea a fost îm­pinsă până la urne, deşi era lim­pe­de de la bun început că referendumul avea să-l reconfirme pe preşedintele suspendat. Popularitatea acestuia era încă mare, derapajele autori­ta­­riste nu săreau în ochi în condiţiile co­a­bi­tării cu un guvern imun la co­menzile Cotroceniului. Pe vremea ace­ea, Traian Băsescu nu violase, în­că, Constituţia. Nu putuse decât să o hărţuiască niţeluş. Cu efecte insesi­za­bi­le pentru majoritatea electora­tului.

Forţând până în pânzele albe un demers sortit din start eşecului, adversarii preşedintelui au pus piatra de temelie la mitul invincibilităţii lui Zeus. Acum sunt pe cale să o comită din nou.

Evident, contextul este complet di­ferit. Traian Băsescu nu mai este lo­co­motiva electorală de odinioară. Epo­ca băilor de mulţime a trecut de mult şi „întoarcerea la popor” nu îl mai avantajează. Un referendum i-ar fi aproape sigur fatal – mai ales în con­diţiile în care regulile jocului au fost modificate în 2007. Până atunci, pentru demiterea preşedintelui ar fi trebuit să se pronunţe jumătate plus unu din totalul alegătorilor – sce­na­riu aproape imposibil având în vedere absenteismul inevitabil. În ur­mă cu patru ani însă, Traian Bă­sescu nu se mulţumea cu o victorie par­ţială, asi­gu­rată de indiferenţa elec­toratului. Îi co­n­venea de minune controversata de­­­cizie a Curţii Constituţionale, care a redus ce­rin­ţe­le demiterii la ju­mă­tate plus unu din voturile exprimate. Aşa se face că, deşi prezenţa la referendum a fost de circa 30%, pre­şe­dintele