Uneori, la staţiile radio din Metro, se aude „Oda bucuriei”. Mulţi oameni recunosc finalul Simfoniei a IX-a de Beethoven fără să o fi ascultat vreodată. Există persoane care consideră că e o chestiune de sinceritate, dacă nu cumva şi una de bărbăţie, să-şi clameze incompatiblitatea cu „muzica grea”. Cultura are praguri pe care unii nu le pot trece nici dacă se instruiesc toată viaţa. Un poet obez, dar edificat în orice, care când se discuta de Beethoven se interesa, cu politeţea masivă a elefanţilor nimeriţi în salonul cu cristaluri: „Care Beethoven, compozitorul?”, n-a reuşit să treacă niciodată pragul spre orchestra de viori. Pentru el, fericirea definitivă era ansamblul de mandoline.
De când staţiile radio din Metro transmit reclame la detergenţi pe exultaţia divină a „Odei bucuriei”, noul Beethoven spală bine şi împrospătează creierele cele mai obtuze. În câteva rânduri s-au dat clipuri publicitare având ca fond sonor celebrissima odă şi la unele canale tv. Ideea ce face temeiul unei astfel de ingeniozităţi e simplă şi productivă: lumea trebuie să se bucure că a apărut, în sfârşit, detergentul care-i spală petele, care o face mai albă şi mai parfumată, care o curăţă de jeg repede, fără memorie, fără cazne de conştiinţă. Mergi la supermarket, cumperi paralelipipedul magic de detergenţi şi gata Bucuria! Super Bucuria. Acea Bucurie supremă care te ţine un timp ruşinat la gândul că ai putut atâta amar de vreme să cumperi detergenţi mai scumpi, dar nu şi mai buni, pe muzica din „Anotimpurile” lui Vivaldi.
Cum „Care Vivaldi?”. Vivaldi, compozitorul. Cel care vinde pe toate tarabele „Anotimpurile de vivaldi”. Dar nu numai pe tarabe, ci şi la radio, când se dau reclame pe fond muzical la tampoanele acelea murdărite atât de curat cu albastru. Sau la pasta de dinţi garantată de asociaţiile medicilor stomatolo
