Sunt convins că în România fiecare trăieşte capitalismul în felul său propriu. Că avem pe aici vreo douăj’două de milioane de tipuri de capitalism. În fine, nouăşpe milioane juma’, după ultimul recensământ. Fiecare vieţuitor neaoş de pe meleagurile astea, zic eu, îşi lasă amprenta inconfundabilă asupra capitalismului, cu economia lui de piaţă implicită. Facturile, spre exemplu, sunt trăite în mod individual, sunt abordate şi integrate într-un univers specific şi irepetabil. De la extaz la agonie, de la indiferenţă la curiozitate delirantă, de la speranţă la deznădejde, întregul spectru infinit de emoţii umane este stârnit de această mică (dar extrem de importantă) rotiţă a capitalismului. De aici pornind, rezultă în mod evident că, escaladând fenomenul, capitalismul în ansamblul său, în deplinătatea puterilor sale cum ar veni, provoacă reacţii unice în pieptul fiecărui român. Care fie se aruncă vitejeşte în luptă, fie tatonează cu atenţie terenul, fie (asta e, există şi compatrioţi de ăştia) se ascunde în boscheţi, fie sare la bătaie, da’-i lasă la înaintare pe alţii. Din războiul ăsta unii ies victorioşi, alţii răniţi – unii mai grav, alţii mai puţin grav, alţii mutilaţi pe viaţă – alţii mor – unii cu glorie, alţii acoperiţi de ruşine.
Carevasăzică, deşi avem enşpe milioane de tipuri de capitalism în România, totuşi se pot decela câteva tipuri reprezentative. Ăl înţelept vorbea la începuturi despre "capitalismul de cumetrie". Adică biznis la botu’ calului, edvărtaizing din poartă-n poartă, Pi Ar printre veri şi, ofcors, cumetri, cum îi spune şi numele. Capitalismul ăsta de cumetrie rezistă şi în zilele noastre, numa’ că acum el a căpătat o transparenţă desăvârşită, nu-l mai vezi. Te uiţi prin el şi nu-ţi dai seama că e în faţa ta, te dai cu capu’ de el şi nu ştii de ce te doare şi de ce te-ai dat cu doi paşi înapoi.
Mai există capitalismul
