De cand s-au accelerat lucrurile in cazul lui Mircea Geoana, am inceput sa ma gandesc din ce in ce mai mult la “experienta APR” din 1997. Pentru cei care nu cunosc despre ce este vorba, sau isi aduc vag aminte, iata o recapitulare: imediat dupa pierderea alegerilor din decembrie 1997, PDSR-ul cum se numea PSD-ul atunci, a trecut, cum era firesc, printr-un congress, care a ales o noua conducere, in frunte cu dnii Iliescu si Nastase. Intre vicepresedinti ma numaram si eu. Functia de purtator de cuvant a revenit dlui Melescanu. (Un amanunt pe care nu il uit, insa pe care nu am reusit nici astazi sa il “descifrez” complet, a fost propunerea intempestiva a Corinei Cretu – facuta la prima reuniune a Biroului recent ales – ca eu sa preiau functia de presedinte executiv al partidului, atunci cand toata lumea stia ca aceasta era asteptata de Adrian Nastase!? Corina era in termeni buni cu Adrian, insa era de notorietate si relatia ei excelenta cu dl. Iliescu, asa ca, in lipsa oricarei discutii prealabile cu mine, am preferat sa nu particip la acest “joc”, anuntand ca nu eram “interesat”. Drept urmare, Adrian Nastase a preluat conducerea executiva a partidului si, probabil, nu a uitat incidentul, ceea ce ar putea explica anumite lucruri din relatia noastra ulterioara …)

Catva timp, cam pana prin primavara lui 1997, lucrurile au mers relativ bine in partid, fara nori la orizont, in afara, bineinteles, de faptul ca, pe zi ce trecea, incompetenta guvernantilor incepea sa coste tot mai mult societatea romaneasca, iar noi, ca principal partid de opozitie, trebuia sa ne exercitam tot mai apasat rolul (au fost si propuneri de a forta alegeri anticipate, tentatie pe care ne-am refuzat-o, socotind – corect, cum au dovedit ulterior faptele – ca exercitarea in intregime a mandatului din partea celor aflati la guvernare le va pecetlui definitiv soarta).

Numai ca, pe masura c